Empatia a devenit un fel de cuvânt la modă. Și când devine la modă, cam orice concept e sau poate fi folosit ca să mascheze mârlănia. În context, observați vă rog cam cât de des nu sunteți voi înșivă empatic când celălalt nu obține vreo recompensă din discuția cu voi sau din comportamentul vostru față de ei.
Să fii empatic e o trăsătură misterioasă, care a devenit ceva diferit in funcție de gura celui care folosește această descriere.
Eu îi țin parte fiică-mii și când nu are dreptate sau nu e de treabă. Prea începuse să facă lucruri în locul celuilalt, asta în conditiile în care eu sunt destul de intransigentă.
Ce lucruri? Era cam îngrijorată să nu sufere celălat, aparent, sau să nu fie scandal, sau să nu vină cineva să facă ceva ce nu ii plăcea ei (critică, de exemplu).
Atât de preocupată era, încât am observat de câteva ori cum își mutilează personalitatea ca să nu deranjeze. Mi s-a rupt sufletul, primul meu gând a fost să îi fac o morală de-aia cu “cum e bine să faci”. Atâta doar că știu că un copil nu pricepe ninic din asta (nici un adult).
O vreme am observat ce se întâmpla și când anume se canibalizează. A fost dureros pentru mine, fiindcă aceste tipare au fost preluate cel puțin parțial de la mine. Recunoșteam durerea din spatele comportamentului ei. A durat ceva până să pot fi empatică, să nu ma mai enervez când văd și să nu vreau să mai fac totul ca să opresc ce vedeam.
Mai opresc și acum din ele, de fapt pot spune că sunt mai mereu prin preajmă când apar conflicte. Dar nu mai sunt eu în acel punct despre care vorbesc aici și gestul meu are alte conotații.
După aceea m-am gândit la ce pot face când văd că suferă. La ce anume o face de fapt să sufere. M-a izbit faptul că nu prea am mare lucru de făcut. Oricum aș fi încercat să traduc pentru ea ce se întâmplă, aș fi ajuns exact la ce vedeamă în fața ochilor, fiindcă acesta e comportamentul pe care l-a învățat: să fie bine, să cauți armonia, să nu te cerți, să nu suferi, să fii lăsată în pace înseamnă să nu te agaseze nimic… și câte altele.
Cand vad că se supără o las să termine ce făcea și vorbesc cu ea. Spun: “esti supărată, nu?”, o iau in brate. “Ce s-a intamplat?” era o intrebare la care vreo doi ani la rând nici nu știa cum să răspundă. Așa că m-am mutat la cum se simte, acolo mai reușea să observe.
Uneori si acolo era confuzie. A învățat, în brațele mele, să înțeleagă că acolo e confuzie. Că e o stare, că are loc să existe și așa – în brațele mele. Ulterior nu a mai fost mereu nevoie de brațe, dar sunt binevenite. Reușesc să creez cu ea un spațiu sigur chiar și la telefon, chiar și când e foarte furioasă. Astfel, vede că orice trece cu timpul și mai vede că nu e singură.
În fata abuzului emotional, fetele sunt mereu singure. Fără să vrem, dăm vina pe ele, “că nu au știut mai bine”.
Acest “n-am stiut mai bine” ne va urmări toată viața. ,Orice nenorocire va fi din vina noastră, fiindcă nu am avut loc să spunem nu, indiferent de logică, consecințe, etc, când nu ne simțeam bine… mai demult.
Băieții au voie să li se cuvină, fetele sunt încăpățânate când o țin pe-a lor. Mi se pare că fetele nu prea au voie să greșească. Cu băieții toată lumea e mai tolerantă: lasă-l, mă, că nu știe.
Și băiețelul meu avusese relativ recent niște misecuvenism în sânge, mai mult decât e specific vârstei 😁😁. Cu el am adoptat aceeași tactică, de fapt. Doar că în cazul lui munca mai mare a fost să vadă că poți fi nedreptățit, te poti simti si rău. Dar nu ești singur când se întâmplă asta. chiar dacă nu e cineva in preajmă care să prelucreze emoțiile pentru tine.
Și chiar dacă nu există traducere, ai suficient loc sa le prelucrezi singur și să ajungi la propriile concluzii, care se pot schimba în timp cu altele. La el flexibilitatea in privința asta e puțin mai mare decât la mine și la Anda, ne ajută “biasul”.
Și uite așa, în decurs de ani, copiii mei au învățat lecția dulce-amara a unui spațiu sigur. Și știți ceva? Nici nu e nevoie să fiu mereu acolo. De multe ori sunt și eu distrasă, le am pe ale.mele. Și am și eu voie să fiu așa, copiii ma văd.
E putin ciudat pentru mine să baleiez intre mama dumnezeistică, cum o percep copiii, și un om vulnerabil, dar copiil mei navighează foarte usor intre cele două. Probabil fiindcă au avut loc să greșească, să nu vrea, să nu poată, să nu știe (ah, ce greu mi-a fost aici), să nu aibă chef, fără să vină careva să le arate cum e mai bine, fără atâta empowerment și compromis.
E usor? Nu, e cel mai greu lucru din lume, vă asigur.
Pentru adulții care sunt convinși că rutina aduce beneficii și obiceiurile se creează la comandă, e cel mai greu lucru din lume. De aia prind așa de mult psihologia pozitivă și totul felul de chestii mimate și programate, conexiuni mai mult sau mai puțin inefabile la tot felul de planuri existențiale si organe interne.
Pentru adulți, așadar, empatia exersată cu copiii e cel mai greu de făcut, fiindcă ciclul ăsta nu se termina niciodată. Or, ei depun eforturi să facă asta (să fie empatici, să predea bune practici, etc). Le predau copiiilor pe bucăți ceva ce ar putea veni autentic și spontan cu, cred eu, mai bune rezultate.
Munca mie una mi se pare mai mare să conving copiluil să se spele într-un anumit fel, să învețe anumite lucruri la anumite ore și doar în anumite contexte, și tot așa.
Am dat intenționat un exemplu din cotidian. nu vreau să vad sinapse arzând în impas intelectual citind aici despre competențe academice, de exemplu. 🎇
În acelasi timp, mi se pare un efort iluzoriu și inutil, și fiindcă cu prima ocazie copilul sau adolescentul ăla va ăncerca altceva și va încerca lucruri riscante sau la.momentul nepotrivit sau cu consecințe dramatice, fiindcă de fapt nu stie cum se face. Nu are repere , nu mai are spațiul ăla sigur pe care l-ar fi putut avea când era copil, când putea fi “needucat” sau necugetat atât cât avea nevoie să exerseze ca să descopere consecințele. Apoi venim si dăm vina pe perioada adolescenței, pe nesimțirea specifică genurilor, pe educația de acasă sau pe școală. 🙂
