Eram copil, nu știu dacă pe la 14 sau 15-16 ani, dar copil. Și-mi amintesc că eram destul de constiincioasă: când aveam o problemă de sănătate, știam la cine să merg, respectam recomandările primite. In general, cam de la 12-13 ani am invatat să-mi rezolv singură micile problemele administrative, îmi luam singură scutiri de la medic, etc.
Ei, și pe la vârsta de mai sus, m-am hotărât că am nevoie de dentist. Inițial mersesem la cabinetul școlii, de acolo am primit indicația să mă duc la clinica de stomatologie.
Era prin ’94-’96, nu știu cum era cu cabinete private pe atunci, cunoscuții mei la clinică mergeau oricum si nu-mi era străină.
Era vară, cald, după amiază cred, am mers si eu la un cabinet și m-am așezat la ușă și, cum se obișnuiește, am asteptat de mi-au sărit ochii. Dar știam să aștept, am examinat toate colțurile, modelele de ciment, dungile, zig-zagurile, dungile băncilor de așteptare….
M-a primit la un moment dat un medic si mi-a zis din start. Tot gândindu-mă, cred ca e posibil sa fi fost un medic la care mergea mama sau cineva, unul despre care se auzea că e “bun”.
– Nu am ce sa tratez, uite, ai infecție. M-a apăsat tare in zona ganglionilor de am zis că mor de durere. Eu simțeam că mi se cariază niște măsele, ce infecție?
În sfârșit, nu am aflat unde să merg mai departe, l-am întrebat si atunci ce sa fac, sa iau tratament?
-Nu știu, nu te pot trata.
Am plecat dezorientată si cu o senzație pe care acum o recunosc ca rușine și displacement, care m-a urmărit mulți ani și habar n-aveam ce este, era ca un bâzâit sub-sonic cu care m-am obisbuit să trăiesc.
Mi-am dat seama că episodul ăsta stă oarecum la baza neîncrederii mele în sistemul care ar fi trebuit să mă sprijine când eram vulnerabilă, să îmi fi dat repere si intelegere. Înteleg că, dacă avea chef de mine, probabil imi explica ca e nevoie de o radiografie, de un tratament și apoi de plombe, sau ceva, orice.
Poate omul avea cabinet privat (nu că acolo nu era cu plată) și îmi sugera să ajung acolo, sau poate îi era lene, că era o după-amiază caldă și nu avea chef de p**&a aia anemică care a venit să-l deranjeze.
Și subînțelesurile astea, faptul că ar fi trebuit să știu eu ce am “de făcut” și unde să cotizez sau alte reguli nescrise, să am și eu dublele lor standarde și să folosesc eufemismele lor clișeistice, toate astea mi-au zbârnâit în cap până azi, când mi-am dat seama că mi-am pierdut două măsele după vreo zece ani, fiindcă un bou mi-a sugerat că nu am unde să mă duc să le tratez și eu m-am simțit defectă și proastă și până la urmă le-am dat și dracului și acum inteleg de ce am amânat atât de mult să găsesc o soluție pentru ele. Habar n-aveam că sunt mică și… habar n-am, pe vremea aia mi se părea că sunt maaaare și știu de toate și ăia de treizeci de ani sunt matusalemici. 🙂
Tot ce vreau și sper e să îmi dau seama când copiii mei au asemenea experiențe, să fiu lângă ei cu repere și să nu fie “de vină ” pentru te miri ce chestii care de fapt nu aveau vreo legătură cu ei.
