Numărul de postări din ultimii doi ani sunt dovada vie că eu nu reușeam să mă plictisesc, să ajung în starea aia când mă apasă ideile și gândurile existențiale și să le scuip oriunde scriul lor ar putea dura mai mult de cinci minute. Adică nicăieri în afară de facebook. Odată cu apariția acestei platforme de defulare colectivă, wallul meu a căpătat dimensiunile unui mare blog de 5 minute. Este un avantaj cert, dar marele dezavantaj a fost că nu am mai avut luxul de a-mi rumega ideile, de a sta cu o cană de cafea și cu mine însămi.
Am fost în burnout. Am uitast cum să-mi port de grijă. Ajunsesem într-un hal de prostrație și paralizie. Momente din viațile altora îmi treceau prin față dând un simplu scroll, iar eu mai reușeam nici să-mi aranjez nici măcar părul, fiindcă mi se părea că e greu și că mai pot amâna luxul ăsta. De fapt, nu știam de unde să apuc toate lucrurile rămase restante.. Erau mult prea multe, confuzia mea creștea pe măsură ce mă gândeam la toate acele sarcini care mă așteptau.
La un moment dat am căutat ajutor. Mai întâi la cel pe care-l iubeam și care, văzându-mă altfel decât bine ancorată ca până atunci, a fugit de mine și s-a îngropat și el în singurătatea lui. Apoi am apelat la alții.
Numai la mine nu, fiindcă nu puteam îndura ce vedeam. Și mie îmi venea să fug de oamenii care nu sunt bine, mă identificam cu ei. Mă încărcau, mă simțeam neputincioasă, iar atunci reacționam brusc, tăind contactul. Probabil ăsta a fost și impulsul lui, care, ca toate impulsurile, n-a mai trecut prin filtrul rațiunii. Era mai comod așa. Mai ales bărbații (deși toți oamenii fac asta în diferite măsuri), au tendința să-și conserve energia, să aleagă calea mai simplă. Așa cred că ajungem inclusiv să nu mai reacționăm la nedreptăți și violență, să ne închidem într-o bulă roz unde victimele nu se mai pot zări.
Încă din adolescență mi-am creat un tipar în care ajungeam jos de tot, apoi când nu mai aveam resurse mă ridicam, știam că trebuie să fac pași mici, schimbări ușoare, să ies în lume ca să fiu mai bine. Poate că în acele prime dăți a fost o abordare sănătoasă, dar cu timpul am adoptat tiparul ăsta fără discernământ și ajungeam și mai jos – și era din ce în ce mai greu de ieșit.
Viața de adult vine cu provocări și responsabilități. În momentul în care am ajuns la terapie am învîțat să îmi respect munca, calitățile, resursele și timpul, să aleg cui să le acord și să îmi asum când n-o fac. Am realizat de unde săreau să muște și colții vinovăției, și sindromul impostorului, și lipsa de consecvență. Acum, când aleg să mă plictisesc, o fac fără teama că dacă nu muncesc n-am bani, de exemplu. Știu că uneori am nevoie de o pauză și că, după ani în șir în care am trăit în survival mode, voi ava nevoie de mult timp să reînvăț să îmi dozez eforturile într-un mod sănătos.
Am învățat să pun limite, să mă respect și să am grijă de mine, dar să țin cont și de cei din jurul meu. Lucrurile stau atât de diferit față de cum ne imaginăm când suntem hăituiți… Avem multe credințe și balast care nu ne aparține. Când le descoperim, putem alege să le păstrăm sau să le dăm drumul. Indiferent de ce alegem, ne maturizăm, devenim asumați.
Prima dată când am stat cinci zile singură a fost când soțul meu a luat copiii și a plecat la niște rude. Am șezut într-o stare de prostrație. În a patra zi mi-am dat seama că fără acele zile de odihnă nu aș fi clacat, dar eram într-un asemenea hal încât asta era nevoia mea primară, să zac. De atunci, dacă vreau să stau două săptămâni pe lună o fac. Partea bună e că nu mai stau, ci că îmi rezolv lucruri pe care le neglijasem înainte și puneau din ce în ce mai puțină presiune pe mine. A fost alegerea mea să duc viața asta, dar alesesem să fac mai mult decât poate un om. Odată ce am aflat asta și nu m-am mai învinovățit, soluțiile au fost din ce în ce mai clare.
Ceea ce vă doresc și vouă 🙂
