”Accesele de furie la copii”

Cumva, m-am trezit că primesc newsletter de la prokid.ro. Lasând deoparte că nu mă documentez vreodată din surse mainstream despre absolut nimic tangențial măcar vieții mele, nu știu dacă am intrat de cinci ori pe situl cu pricina.
Azi însă eram epuizată de vreo patru tantrumuri anduțești și de o discuție cu o bunică la fel de epuizată și, pe bună dreptate, îngrijorată și simțindu-se inutilă și făcut-am păcat, rezultatul fiind articolul sângerând de după linia de pauză.

Normal că, în condițiile astea, titlul de mai jos mi-a sărit în ochi. Textul însă mi-a tăiat resprația. Am vrut să comentez dar mi-era teamă că mă lungesc prea mult. De aceea vă fac cadou azi screenshoturi cu drăcia de text (nu vreau să le dau nici măcar un trafic anemic de blog de nișă) și câteva considerații pe lângă, la subsol.

Nu sunt de acord cu soluțiile propuse de articol. Nici nu cred că se aștepta vreo cunoștință să spun altceva. Un copil care în momentele grele nu este tratat cu dragoste și respect nu se va liniști vreodată decât din frică/groază sau fiindcă se simte inutil și neiubit.

Crizele de furie sunt expresia unui comportament necorespunzător din partea adultului care însoțește copilul. NU vă gândiți la cine știe ce ikebane: ai mei, de exemplu, se enervează dacă mă odihnesc (:D). Soluția eternei lor fericiri ar fi ca eu să mă aflu într-o veșnică alergătură iar ei să imitem în bunul stil contimuum, toate treburile prestate de mine, am-n-am chef.

La fel de bine însă crizele de nervi (tantrumurile) pot fi datorate altor nereguli percepute de copil, care din păcate se află de multe ori în afara puterii noastre regulatoare: comportmentul altor oameni (un alt copil speriat, un copil bruscat sau chiar aparent amenințat de alții, niște oameni care s-au mișcat prea repede către el și l-au speriat, diverse evenimente din colectivitate, lista e practic infintă).

Tantrumurile pot fi și semnul unor dezechilibre psihice. Copiii tulburați/stresați par că se învârt în jurul cozii. Orice îi agită dn ce în ce mai tare. Un mediu anxios se va oglindi fidel în copilul dumneavoastră și imaginea va fi, de cele mai multe ori, mult mărită. Un trigger din categoria ”cauze de ordin psihic” poate fi, de exemplu, sosirea unui frate mai mic dar și o ceartă – chiar ascunsă copilului – între părinți, schimbări prin care trece copilul ori toată familia, țipetele furioase ale fratelui mai mare și foarte gelos/frustrat/obosit/înnfometat/plictisit).

Cauzele au și rădăcini metabolice, nu știu cum să le zic altfel. De exemplu, eu o bănuiesc pe fiică-mea de tot felul de carențe și intoleranțe, mă învârt într-un mega cerc vicios, dar sper să ieșim din el cu mințile întregi. S-a descoperit că, la copiii cu tulburări de comportament, de vină este intoleranța la diverse alimente precum glutenul, diverse proteine (de exemplu cazeina din laptele de vacă) sau la lactoză ori chiar aditivi alimentari despre care nici nu știm că există. Chiar și paraziții intestinali pot fi responsabili pentru starea de spirit veșnic proastă a unui copil – paraziții înseamnă subnutriție din mptive evidente. [Edit: fiică-mea a avut oxiuri. A plâns că o gâdilă la fund și după o cură cu Nikvorm este alt om!]

Odată cauzele îndepărtate, crizele se împuținează și dispar – e drept că doar după un timp în care sistemul digestiv se vindecă iar malabsorția dispare sau se ameliorează. Malabsorția este de fapt rezultatul tuturor acestor intoleranțe. Practic, mucoasele digestive sunt agresate de substanțe care la copii nu se digeră deloc ușor (și de multe ori nici la adulți) iar nutrienții nu pot fi absorbiți de o mucoasă intestinală rănită/iritată/cu microfisuri. La noi e un melanj de cauze, săraca Anda a primit de toate și acum ne dă înapoi.

În primul rând, cred eu, într-o criză trebuie depistate cauzele reale ale tantrumurilor, apoi exercitată o formă pasnică de comunicare.. Îndemnul ferm de a tăcea, time-out-ul, șantajul de orice fel nu funcționează, cel mult întețește urletele. Vă jur, eu cred că mereu este așa, fiindcă în disperare de cauză am încercat și eu ”te las aici”, ”mă duc naibii numai să nu te mai aud”, ”dacă taci o să pot veni mai repede să te iau în brațe” – eu fiind ocupată  să consolez un copil mic îngrozit de ieșirile ei, ba chiar și odioasele ”nu te mai suport” (asta e deja din spectrul etichetărilor, un alt big no-no în relaționarea cu copiii), ”frate, ce urât poți să faci” (din nou, etichetăm acțiunile, NU copiii dar spuneți-i asta Ramonei când se simte vinovată, neputincioasă, neadecvată, furioasă, fiindcă în momentele alea Ramona cea doxă de teorie e rapid asasinată de practică, își recunoaște acțiunile dar nu se poate opri din a face ceea ce detestă cel mai mult…)

Poate în schimb în criză ar merge exprimarea verbală a nevoilor copilului din acel moment (ești supărat? te-ai speriat? te-ai întristat fiindcă numai stăm acum la joacă? vrei acum…?). S-ar putea să descoperiți că, miraculos, se calmează, așa cum pățesc eu (numai în momentele când sunt calmă și cu mintea odihnită sau reușesc să mă liniștesc și copilul simte asta și acceptă să fie îmbrățișat). La fel de bine s-ar putea să nu aveți vreun rezultat aparent – poate pentru că vă simțiți, ca și mine uneori, vinovat și incapabil să vă mențineți copilul fericit  – și atunci copilul simte că nu sunteți autentic (da, copiii simt orice în inocența lor, sunt niște șmecheri).

Adevărul însă e că, orice-am face noi, copiii mai și plâng, urlă, se izbesc de imposibilități care îi frustrează, iar crizele astea le dau sentimentul că, în ciuda acestui fapt, mai au și ei un dram de putere, putere asupra propriei persoane – asta deși nu pot controla gravitația, nu se pot mișca sau exprima la fel de fluid cum și-ar dori… și câte și mai câte. Pe lângă acest lucru, copiii mai testează și limitele părintelui: mă iubești și când te pun în situații imposibile?

Ultimul lucru pe care vi-l doriți în momentele de tantrumuri – dacă sunteți binecuvântat cu ele – este să vă simțiți responsabil de supărarea copilului și să vă doriți să-l faceți să tacă cu orice preț. Dorința asta e egoistă. Recunosc, e aproape voluptuos să-ți imaginezi un clopot de sticlă în capul propriului copil urlător. Și e tare simplu să uităm că tot ce își doresc în momentele alea atât de grele și pentru ei e să fie iubiți, acceptați și, mai ales înțeleși fiindcă și noi ne simțim mizerabil.

Urmând indicatiile din articolul mainstream citat mai sus, un părinte va avea o vreme parte de crize de furie din ce in ce mai violente, fiindcă nu va face decât să adauge frustrări la cele deja existente prin repetatul joc al puterii pe care-l practică cu copilul. Acesta nu se simte ascultat, nici iubit în acest fel în momentele lui vulnerabile și se va resemna în timp. Crizele vor dispărea, dar copilul își va găsi alte debușeuri: poate goana în dulciuri sau vreo altă dependență. În timp se va simți neimportant, nesigur pe el,  îi va fi teamă să spună ce gândește și va fugi de responsabilități. Poate va avea dificultăți în a menține o relație de cuplu, neștiind să-și exprime durerile și diverse alte trăiri pe care sănătos ar fi să le împărtășească.

Nu spun că acestea sunt inevitabile sau că eu aș urma vreo cale infailibilă în creșterea și calmarea tantrumoșilor dar, înainte de a fugi de lângă un copil care plânge spunând doct și autosuficiemt că facem un time-out, poate ar fi bine să medităm cu toții și la această persppectivă atât de îndepărtată de ideile cu care mulți am crescut și pe care le recităm și în somn.

Vă îmbrățișează o mamă obosită ca toate mamele.

Leave a comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

5 thoughts on “”Accesele de furie la copii””

Acest site folosește cookies. Să nu ziceți că nu știați. Apăsați OK pentru a continua să citiți ce citeați până să vă deranjeze bannerul ăsta.