La bine și la greu

Mă tot gândesc la ce ni se întâmplă, cu bune și cu rele. De la sfârșitul lui octombie fiică-mea nu a mai vrut la grădi, a trebuit s-o retrag fiindcă a refuzat foarte vehement (pleonasmul este voit). Am fost cu ea pe acolo, s-a purtat absolut normal, educatoarea părea să-i fie o soră mai mare, a stat lângă ea din proprie inițiativă… Încă nu-mi dau seama ce a făcut-o să renunțe așa și de ce încă refuză orice posibilitate de revenire în colectivitate. Mă rog, am niște bănuieli care merg către gelozia fraternă. Om trece peste toate, dar e greu și, cum spune englezul, time-consuming. La propriu 🙂

Noi celebrând săptămâna internațională a alăptării

După cum spuneam…

Relația ei cu sânul a redevenit strânsă, dar e și foarte labilă, furioasă, nesigură, are crize de nervi care uneori mă blochează sau îmi trezesc cea mai cruntă vinovăție. Noi toți am trecut de fapt printr-o peroadă de reinventare, am trecut prin foc și pot spune cu mâna pe inimă că arătăm altfel. Nu mă așteptam, credeam că ne-am învățat lecțiile de la bebe#1. Pe mine m-am suspectat de un pui de depresie post-partum de prin septembrie, probabil a pornit de la furtunile hormonale de după naștere, s-a accentuat odată cu eforturile mele de a citi semnalele celor mici, în așa fel încât ajunsesem extrem de sensibilă la semnalele non-verbale ale tuturor din jurul meu. 

Era înnebunitor, era ca și cum aș citi brusc gândurile celor din jur. În grupuri, în mijloace de transport, de exemplu, percepeam stresul oricui, eram ca un burete. După naștere femeia regresează, devine instinctuală, urmând ca, odată cu creșterea bebelușului, să se închidă din nou în sine. Eu nu mă mai închideam. De altfel și alte transformări fizice firești, precum căderea părului, întârziau să apară. Mă trezeam și des noaptea și mă odihneam prost.

Copiii mei au o oarecare diferență de vârstă pe care o credeam optimă, dar realitatea este că bebele mai mare e încă prea mic să fie înțelegător și să se fi desprins de mine suficient încât să-mi văd de treaba cu bebele mai mic. Nevoile lor sunt teribil de diferite, de la program de somn și nutriție până la felul în care vor să interacționeze cu mine.

Poate vă întrebați unde naiba era restul familiei, în cazul ăsta. Ei bine, era pe-aici, prin jur, dar iată că tot pe mine mă voiau: unul hăis, altul cea, uneori unul plângea, alteori amândoi, încât ajungeam să mă cred de-a dreptul indecvată, incapabilă. Denis de la șase luni s-a ridicat în picioare și a început să meargă singur abia zilele trecute, la zece luni. De la 4 luni stă în fund voinicește, a demonstrat curiozitate pentru solide tot cam atunci și nu accepta să stea într-un sling prin casă, ci doar afară. Nu mereu mersul de-a bușilea îi satisfăcea curiozitatea și a trebuit să las deoparte tot ce-mi propusesem în perioada bebelușiei mici și să îmi exercit exclusiv funcțiunea pentru care eram plătită: îngrijire copil. Am avut multe zile în care mi-a fost dacă nu greu, imposibil să îl integrez în treburile mele casnice, de exemplu. Pe măsură ce trecea timpul, copiii mei s-au aflat și într-o competiție destul de strânsă pentru atenția mea, niciunul nefiind dispus la concesii în favoarea celuilalt, deși este evident că se iubesc foarte mult.

În aceste contexte au ieșit la suprafață și unele probleme mai vechi pe care le credeam rezolvate și cu cruce, dar care au rabufnit într-o formă absolut neașteptată: accese de nervi cumplite, tendințe violente, pe lângă o incapacitate teribilă de a mă organiza cu cele mai mărunte treburi. La ultima parte e adevărat că mi-au stat împotrivă și o serie de factori pe care nu am fi putut să-i controlăm eu și soțul meu. Nu eram eu sută la sută nebună sau incapabilă, dar senzația de copleșire și de lucruri care nu se mai termină era teribilă.

Nu aveam resurse să apelez constant la un grup de suport sau la terapie și oricum mi-am spus că am la îndemână un mijloc de recalibrare rapid și sigur în homeopatie… și nu m-am înșelat. Din primele două zile în care am început tratamentul am deveit alt om, mi-am rearanjat si viața și prioritățile și s-au ameliorat și disconforturile fizice pe care le trăiam, bunăoară o durere de spate care-mi tăia respirația. A fost un efort mare și dureros fiindcă a implicat și o reglare de conturi cu familia și o reorganizare a prorităților proprii, lucru care a adus pe fundal alte meciuri, fiindcă tendințele mele sunt radicale și l-au luat pe-al meu ca din oală, s-a simțit amenințat și pe bună dreptate :). Mai am reveniri și stări proaste dar până la urmă nu cred că am fost vreodată mereu veselă, deci îndrăznesc să mă consider o zuză normală.

Voi ați avut momente grele după (fiecare) copil? 

Leave a comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

7 thoughts on “La bine și la greu”

Acest site folosește cookies. Să nu ziceți că nu știați. Apăsați OK pentru a continua să citiți ce citeați până să vă deranjeze bannerul ăsta.