Cât de naturală e înțărcarea naturală

Anda e în plin proces de intarcare naturală, care nu știu cât a fost el acelerat de sarcină, dar a continuat destul de firesc.

A avut momente în care a rărit statul la sân dramatic, cu zile întregi fără să ceară țiți, cum îi spune ea, dar și momente de ”regres”, adică de aparentă întoarcere la sân. Nu-mi dau seama dacă sarcina a accelerat procesul sau dacă nașterea a dat un boost nesperat alăptarii, fiindcă în aceste perioade a avut și un comportament antagonic: a trecut și printr-un refuz al sânului după naștere, de exemplu, sau hai să-i zic mai degrabă ocolire fiindcă nu alergam după ea să sugă la trei ani și jumătate. 

Mai degrabă undeva după doi ani (estimez, poate e mai devreme, deja sunt ani de-atunci, iar în înțărcarea ghidată de copil nu știi niciodată când depășești un prag) am început să-i propun sânul doar arareori și în condiții de maxim stres, când speram că se va liniști mai repede așa. În rest cerea ea când simțea nevoia. Mi s-a întâmplat de multe ori, în aceste condiții neprielnice în care altă dată ar fi sărit efectiv în brațele mele, să-mi spună că nu vrea țiți. Acum sunt dimineți când spune vleau țiți mâine, nu vleau țiți, vleau țiți acum (începe în sfârșit să intuiască trecerea timpului) sau nu mai spune nimic și-și vede de treabă.

Ce vreau să subliniez cu această ocazie este că eu privesc o nouă sarcină ca pe ceva normal în viața familiei mele, deci și în viața ei. Nu pot ști niciodată cum ar fi fost fără Denis. Poate exact la fel, fiindcă am observat că pe măsură ce trece timpul importanța mea ca mama cu sânul scădea simțitorși cumva firesc. Poate a avut o lecție în plus sau vreo revelație, dar per ansamblu am observat că toți copiii lăsați să decidă când să oprească alăptarea se îndepărtează de sân după tipare relativ asemănătoare. Adică un copil de trei ani suge la fel de rar fie că are fie că n-are un frate sau o soră mai mică.

Per ansamblu, în ochii mei, înțărcarea naturală presupune un cumul de factori interni (care țin de dezvoltarea cognitiv-afectivă a copilului) și externi, care țin sau nu de mamă și ce se petrece cu ea, dar și de anturaj, de societate, de viața copilului în colectivitate (fie cea de tip tradițional, fie instituționalizarea zilelor noastre) care, odată cu apariția hranei solide în viața copilului, îi influențează atitudinea față de sânul mamei și modul în care interacționează cu mama prin alăptare. Acest mod de a interacționa cu mama e în continuă schimbare până la înțărcarea definitivă. 

Această atitudine diferă de la copil la copil și mustrările de conștiință pe care unele mame le pot resimți de exemplu când rămân însărcinate mult prea devreme în ochii lor mie mi se par greu de dus fiindcă, în fond, ele încearcă să se facă răspunzătoare de lucruri care apar oarecum necontrolat în viața copilului, lucruri altfel firești, care țin de viață și care-i vor contura cu siguranță personalitatea în mod unic, dar nu negativ neapărat. Oamenii, deci și copiii lor, au un mod remarcabil de a scoate ce este mai util sau bun din orice experiență, mai ales dacă sunt acceptați sau ajutați în momentele mai grele. Noi toți ne clădim personalitatea din momentele grele într-o măsură destul de mare. 

Nu-i de mirare, schimbând registrul, că acei copii cărora nu le-a lipsit chiar nimic niciodată cu o viață de-a dreptul plictisitor de lină, sfârșesc de multe ori prin a deveni mediocri, incapabili de decizie sau e a-și asuma valori. Observațiile mele privesc partea materială; de restul nu știu cum și dacă au fost privați, dar hai să zicem de dragul raționamentului că au fost parte integrantă din viața de familie a părinților lor. Situațiile-limită de forțează să ne depășim limitele. 

Așadar și în înțărcarea ghidată de copil până la urmă pare înțelept să luăm lucrurile așa cum vin, cu bune și cu rele, cu eventuale neajunsuri în ochii copilului sau ai mamei. Aceste neajunsuri vin din diverse schimbări precum reluarea unor anumite obligații sociale, apariția unui nou frate sau surori, chiar despărțirea părinților sau dispariția unuia dintre ei. Cu încredere în forțele fiecăruia de a merge mai departe și, în același timp, fără să forțăm noi lucrurile spre înțărcarea copilului în aceste contexte, lucrurile decurg lin, firesc. Astfel înțărcarea rămâne una ghidată de copil. Ca la carte, aș îndrăzni eu să spun.

Anda are acum aproape 3 ani si 9 luni și peste un an de mers la grădiniță (unde nu a râs nimeni de ea că este alăptată), peste un an și jumătate de alăptare part-time în condițiile în care eu lipseam de acasă aproximativ 11 ore/zi (mergeam la serviciu), 9 luni de alăptare peste sarcină suprapusă cu această alăptare peste sarcină și 4 luni și câteva zile de alăptare în tandem. Nu știm când va renunța. E posibil mâine, e posibil ca peste un an să scriu o postare aniversară despre înțărcarea naturală. Un lucru știm însă sigur: n-o să ne batem capul cu acest subiect. Avem prea multe de trăit intens, cum numai la 3 și la 33 de ani se poate, ca să mai despicăm firul în 16.

Leave a comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

10 thoughts on “Cât de naturală e înțărcarea naturală”

Acest site folosește cookies. Să nu ziceți că nu știați. Apăsați OK pentru a continua să citiți ce citeați până să vă deranjeze bannerul ăsta.