Alăptarea în timpul sarcinii și în tandem

În timpul sarcinii nu știu dacă gustul laptelui în sine se schimbă dar cantitatea sigur variază. Sunt persoane, ca mine, care pierd semnificativ la capitolul cantitate încă din prima luna.  

Multe gravide care alăptează raportează o diminuare a cantității spre a patra lună de sarcină, altele cam prin a șaptea. După cum se vede, lucrurile stau diferit și țin de hormonii fiecăreia. Mie mi-a venit colostrul în luna a patra și tot din trimestrul doi a fost ceva mai mult lapte pentru Anda, dar pe finalul trimestrului I știu sigur că sugea pe uscat.

Multe mame, inclusiv eu din câte-mi amintesc, raportează că fiii sau fiicele lor mai mari stau mai des la sân la început. Eu înțeleg că de vină este lupta lor instinctivă de a remedia scăderea lactației în cantitate.

Poate dragii de ei chiar simt schimbări pe care noi nu le simțim atat de ușor, fiindcă sunt încă atât de fin acordați cu noi. Aceste schimbări îi pot tulbura (ca orice schimbare până la urmă, chiar daca nu negativă) și asta îi apropie mai mult de sân ca metodă de (auto)alinare. Cu timpul frecvența descrește simțitor, dar sunt și cazuri cand copilul cere sân la fel de des ca înainte.

Problema cea mare în sarcină este după mine, după experiența proprie de fapt, sensibilitatea sânilor, în special a mameloanelor. Mai ales când se pune problema suptului des sau pe uscat, alăptarea devine deranjantă și sunt momente când poate crea agitație mamei (breastfeeding agitation, două articole aici și aici) sau disconfort în diverse grade.

Cu timpul, mulți copii răresc intervalele de supt în timpul sarcinii mamei. Cred că și vârsta e definitorie pentru atitudinea lor dar în mod clar sunt și alți factori. Nu înseamnă că se înțarcă, desi unii fac și asta. Dacă nu il încurajezi într-un fel sau altul să rărească alăptarea și mai mult, este posibil să-l păstrezi la sân dacă asta îți dorești.

După naștere, poate nu chiar imediat, dar după o perioadă de acomodare, copilul se poate întoarce la un program de alăptat mai des. La noi cel puțin asta s-a întâmplat, deși per ansamblu schimbăările nu au fost dramatice.

În ultimele luni începuse să sugă la somn seara, apoi numai la 5 dimineata sau la trezire (dar nu era un program fix). Spre final chiar deloc în câte o zi. Spunea ea că nu vrea, deși în unele momente mie una mi-ar fi fost mai ușor s-o alăptez decât să găsesc alte resurse de liniștire.

Eu și Anda am trecut și prin momente mai grele: prin oboseală, sensibilitate locală excesivă, agitație (a mea) în timpul suptului. A existat o perioadă în care eu eram deranjată sau depășită fiindcă ea stătea mult la sân. Cu cât mai mult îmi doream să înceteze (deci cu cât întrețineam starea negativă) cu atât mai lipită de sân era ea. Acest comportament este absolut normal la orice copil alăptat, fiindcă ei, copiii, sunt baometrul stării noastre de spirit și orice îi tulbură îi face să caute liniștea la pieptul mamei, în speranța că factorul perturbator va dispărea. E foarte ușor de intrat într-un cerc vicios când mama e depășită de însăși alăptarea în condiții grele, iar copilul caută eterna liniște tot în alăptare, la pieptul mamei.

Poate vă întrebați acum de ce să alăptezi totuși în continuare dacă nu-ți vine bine? Fiindcă o grămadă de lucruri nu sunt ușoare când e vorba să ai grijă de un copil, iar cu sau fără alăptare momente grele veți avea indubitabil. Noi, consumeriștii, am devenit cam superficiali pe de o parte și vrem totul idilic, lapte și miere, iar pe de alta avem tendința să învinovățim alăptarea pentru asolut orice neajuns al mamei sau al copilului, când realitatea este că de multe ori lucrurile ar putea merge și mai prost în lipsa ei.

Pentru mine, a-i oferi un mod familiar de apropiere atât cât îl cerea fata a fost balsam pentru suflet chiar și când mă zbăteam în cercul vicios de care vorbeam mai sus. Alăptarea mă liniștește și pe mine, nu numai pe ea, fiindcă amândouă secretăm hormoni în timp ce ea suge și în fond e vorba și de dulcea rutină a unui ritual vechi de când existați voi ca și cuplu mamă-copil, o constantă. Uneori avem nevoie și noi, adulții, de constante în viața noastră, iar una din constantele mele în ultimii trei ani implicase această (mult blamată) alăptare.

În primele zile de după naștere doar se juca cu sânul și asta numai când nu aveam copilul cel mic în brațe sau în vecinătate – asta spre disperarea mea, care am experimentat o furie a laptelui de toată frumusetea. Reflexul ei de supt deja dispăruse cu totul, dacă pot spune așa. La ea încă de la 2 ani și puțin a început să se atenueze. E ceva normal în alăptarea extinsă, lucru care la momentul respectiv m-a costat niște ragade care au trecut doar după câteva luni. Acum îmi dau seama că durerile de atunci și disconfortul în sine au făcut ca disconfortul din timpul sarcinii să pară o glumă bună. Eu am reușit să merg mai departe detașându-mă cumva de propriul corp. Fie citeam ceva pe mobil, fie purtam o conversație în mediul virtual ori citeam o carte în format digital, încercam să-mi găsesc o poziție cât mai comodă ca să nu mă pierd cu firea și să ajungă și ea la final cu sesiunea aceea de supt, din dorința de a nu o frustra. De cele mai multe ori reușeam. Când nu am mai putut i-am spus că doare sau că pur și simplu nu mă simt bine, că nu e vina ei, că o iubesc dar că nu mai rezist. La început plângea și se răzvrătea în felul ei, dar tot la sân sfârșea iar eu nu mai puteam de mila ei. Cu timpul a învățat că mă doare și și-a restricționat timpul petrecut sugând – adică nu mai stătea câte o oră ca la început ci ”scăpam” în 10 minute, plus-minus vreo 5, așa.

De multe ori mă supăram pe mine fiindcă îmi doream s-o alăptez și câmd se așeza la sân mă cuprindea o stare așa de rea încât îmi venea să fug. Nu mă înțelegeam, încercam să caut vinovați. Știam că poate fi greu dar puteam să jur că nu la mine, om bătucit de trei ani de alăptare. Ei bine hormonii mei mi-au dejucat planurile liniștite. 

Sarcina a rămas chiar și așa o perioadă frumoasă, dar a fost și o generoasă lecție a răbdării și dragostei (a mea și a fetei, au fost momente absolut înduioșătoare, uneori chiar m-am întrebat cum de merit un copil atât de simțitor, de precoce și de înțelegător…). Nu sunt vreo masochistă, sunt destul de comodă chiar  și detest ideile fixe, dar dacă ar mai fi cazul aș alăpta din nou în sarcină. Inefabilul bate orice aspect posibil neplăcut în sarcină. 

Sper doar că nu am descurajat, fiindcă sunt și mame – deloc puține – care nu au experimentat cine știe ce episoade dramatice legate de alăptarea în timpul sarcinii. Este un procent pe care alăptarea nu le influențează în niciun fel, au lapte destul de mult până aproape de sarcină, nu le doare mai nimic (exceptând neplăcerile obișnuite ale perioadei), etc. etc. Niciodată nu poți ști cum va fi la tine. Nici eu nu știu cum ar fi la o a treia sarcină.  

În prima lună de după naștere mi-a fost destul de greu cu ea la sân din cauza acestui supt ciudat despre care povesteam, dar profita de let-downurile care veneau oricum.

Spre surprinderea mea însă a învățat din nou să videze. A ajutat să-i explic să tragă ca din pai. Ea nu exercita deloc presiune și probabil asta tot din cauza ca m-am văitat eu ca ma doare în impul sarcinii.

Cunosc însă cazuri când copilul, mai mic decât fata mea (ea avea cam 3 ani și 5 luni când am născut) a supt absolut normal și în timpul sarcinii și după.

După un come-back post partum, generat mai mult de nesiguranța adaptării la noua condiție de soră mai mare, Anda a continuat să își spațieze alăptările. Are perioade când nu suge deloc, n-aș putea să zic de durează una sau două zile, mai mult sau mai puțin. Farmecul înțărcării naturale este chiar lipsa totală a timingurilor. Totul decurge lin, niciodată nu-ți dai seama când și dacă se termină, dar, culmea, această aparentă nesiguranță nu stresează ci liniștește. În general pe mine mă caută când internalizează o nouă achiziție (același regres temporar cu mult supt despre care se vorbește și la copiiide 1-2 ani), când mai are un puseu de neacceptare că mai am un copil – și ăla mic-mic, când are ea impresia – pe bună dreptate de obicei – că lipsesc cam mult din viața ei. A, și ca acum, când schimbăm mediul și ”programul” zilnic, ca acum.

Aceste perioade alternează cu unele exuberante în care dezvăluie un potențial impresionant, în care personajul principal nu mai sunt eu ci tatăl ei. Încă de la finalul sarcinii tatăl e o figură marcantă, atât de marcantă încât Anda, când încă avea vocabularul destul de sărac, ne striga Mama pe el și Tata pe mine 🙂 (mai ales când eu eram cea care venea târziu de la serviciu și ei aveau deja ore de jocuri interesante la activ). Eu, dacă apar, nu sunt cea cu țiți, sunt Mama, dar altfel de mamă. Ea este o prezență mult mai activă decât înainte. Uneori chiar și când cere sân, fie din cauza a diverse stări proaste, fie de alint, de dragoste, când îmbrățisările și pupicii nu sunt de ajuns și întreabă cine e acolo? și răspunde tot ea: țiiiiițiiiiiiiii!, o face doar să se asigure că încă mai are acces la el. Fiindcă nu odată mi s-a întâmplat să-mi spună ”nu mai vleau” când l-am scos pentru ea





editat pe 26 feb 2017

Leave a comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

14 thoughts on “Alăptarea în timpul sarcinii și în tandem”

Acest site folosește cookies. Să nu ziceți că nu știați. Apăsați OK pentru a continua să citiți ce citeați până să vă deranjeze bannerul ăsta.