Din nou, segregaționismul urlă

Nu m-aș fi hazardat in tema asta atat de controversată dar a publicat o doamnă un articol despre AP, mai precis contra lui care mi se pare mie că dezinformează. Fiecare are rațiunile lui care îl determină să accepte sau să respingă niște idei, dar atunci când îți spui părerea din postura specialistului ai o mare responsabilitate.

Acesta este articolul.

Acesta este răspunsul meu. L-am scris pe mobil în dimineața asta, în timp ce copiii dormeau în cel mai ”atașat” stil posibil, amandoi lipiți de mine.

Îmi pare rău, dar mi se pare că pui in carca AP-ului niste chestiuni complet neadevarate. 

AP nu minimizează rolul tatălui niciodată, nici autenticitatea relației. Un copil alăptat prelungit nu este un bebeluș mai mare, ci pur si simplu un copil care este lăsat să își împlinească nevoile în propriul ritm. 

Îmi pare foarte rău să citesc așa ceva la tine. Dezinformezi cu bună știință și cred că știu și de ce. Ai grijă, sunt părinti care ar fi vrut/ simțit să meargă pe calea asta și iau de bun ce spui tu pe aici. 

Nu uita că AP e doar un nume pentru o abordare EMPATICĂ de a crește copii care se practică de când lumea. 

AP nu exclude nici autenticitatea, nici limitele, atâta doar că și copiii și părintii le învată altfel decât în maniera strictă promovată de  detractorii acestui “curent”. Acestia se agață de propriile limite, set-back-uri și prejudecăți ca să se valideze pe ei în fața celorlalți și să găsească o scuză pentru că au găsit incomodă relaționarea cu copiii bazată pe respect reciproc, dragoste necondiționată și convingerea că un om se naște cu uneltele necesare adaptării și supravietuirii. De asemenea, lor le vine greu sa creada ca un om se formează ca membru deplin al societății doar urmand exemplul celorlalți, cu sustinerea necondiționată ori de câte ori este posibil (am în minte exclusiv limitele puse de un pericol iminent) și cu posibilitatea de a interactiona LIBER cu cei din jur in orice situație i-ar aduce viata. 



AP nu este conceptul continuu al lui Liedloff. De altfel acesta nici nu se poate aplica ad-literam într-o societate în care mașinile merg nestingherite pe stradă, deși este perfect adevărat că multe din cele spuse acolo sunt lucruri de bun-simț. 


AP nu înseamnă că ți se urcă copiii în cap sau că nu pot merge la scoală, că sunt defecți. De altfel, copiii crescuți așa devin echilibrați, respectuoși și iși exercită orice meserie își aleg fără probleme. Mulți sunt carismatici, pozitivi, încrezători, tocmai fiindcă li s-a respectat orice a ținut de ființa lor. Eu cunosc personal oameni crescuți așa (desi nu era AP pe vremea aia) care nu par bântuiți de cine stie ce tare ascunse. 

Și, nu în ultimul rând, am o fetiță de trei ani și jumătate care merge 
fără probleme la o gradiniță cu programă standard, este dornică de contact cu oamenii și e tratată ca o persoană cu drepturi depline, deși este încă alaptată dacă simte ea nevoia. 


Alăptarea nu are nimic compulsiv la ea și nu pare să o impiedice să caute alinare și rasfăț – plus alte moduri de exprimare – și altfel decat la san inca mult ianinte de doi ani. De altfel, Anda diferențiază foarte ușor între aceste moduri de alinare și  are preferințe in funcție de context. Atâta doar că uneori ȘI suge. Este pe punctul de a se înțărca.





William Sears, cel căruia i se atribuie numele de attachment parenting, a scris un articol foarte emotionant despre reacțiile astea atât de vehemente din ultima vreme. Citiți-l vă rog aici. Nu e lung, este doar o odă adusă firescului. De asemenea, Hobo Mama a scris foarte frumos despre respectul față de copil

Acest mult discutat AP este numai un mod natural de a răspunde cu dragoste și răbdare nevoilor copilului. Nici măcar nu înseamnă să te pui pe tine ca părinte pe planul doi, fiindcă implică noțiunea de CONviețuire. Nu implică vreun sacrificiu, fiecare dă cât vrea, CAND poate și CAT poate. Totul e la liber, oameni buni.

Și părinții au lmite, dar și copiii. Când își ating limitele, părinții de multe ori  se enervează iar copiii de asemenea (tantrumurile vă sună cunoscut?) – e natural. Un părinte ”atașat” își lasă copilul să se cațere în locuri înalte, nu sare de un metru de pe bancă (dacă stă jos, că mulți nu stau) dacă îl vede călcând într-o baltă (se murdărește, aoleu!!!), nu se sperie la primul semn de febră, deși îl doare sufletul văzându-l chinuindu-se așa și are încredere în capacitatea copilului de a negocia cu ceilalți, de a interacționa sănătos fără ajutorul său.  

AP nu înseamnă alăptare până la adânci bătrâneți și purtarea în cârpe până are copilul jumătatea greutății tale. Dar orice părinte își ia copilul în brațe când îl vede angoasat sau obosit, conștient fiind de miracolul pe care îl face atingerea.

Poți să nu alăptezi DELOC, poți chiar să nu dormi lângă copiii tăi și să fii încadrat în acest rușinos attachment parenting – ptiu drace, că nu scapă lumea odată de el… 

De când vorbește, Anda noastră își verbalizează foarte bine nevoile. Știți care e cea mai deasă cerere aei? Vleau blaaaaațeeee! cu o voce cântată și tristă. Și n-aș putea spune că n-am dus-o destul, dar uite că mai vrea. Sora mea a cerut în brațe până la cinci ani și ceva iar tatăl meu, altfel operat de hernie de disc, nu a prididit s-o aducă așa acasă de nenumărate ori. Aceeași fetiță a mers două zile la trei ani la grădiniță, apoi nu a mai vrut. A durat luni de zile ca ai mei să reconstituie ce s-a petrecut în acele trei ore de acomodare (nimic rău, din contra, toată lumea a fost drăguță cu ea, dar nu i-a plăcut separarea și n grupa mini la un moment dat jumătate din copii plângeau iar asta a speriat-o). Dar cine nu vrea să lipsească măcar o singură zi de acolo acum, la cinci ani, de teamă că pierde ceva? Ei bine, ar fi trebuit oare să i se impună să continuue ”că se obișnuiește”? Are oare acest copil probleme de socializare pentru că a dormit cu părinții și și-a supt degetul până la cinci ani? (ea a supt la san până la șapte luni). Este vorba de un copil care face glume ca un adult, cu un vocabular foarte bine dezvoltat și destul de creativ, observ eu. 
De când e lumea, o parte din oameni și-au crescut copiii mai lejer, mai instinctual, ca să zic așa, pe când altă parte a simțit nevoia să dețină controlul asupra vieții lor, din dorința, evident, de a-i feri de ce consideră ei că eate rău. Eu cred că atunci când se discută despre copii nu este indicat să devenim dogmatici. Circumstanțe atenuante există pentru orice, chiar și pentru bătaie și violență verbală (care poate fi și extrem de voalată, dar nu mai puțin violentă). Așa că hai să nu ne îmbolnăvim copiii de boala limitelor, și așa există foarte multe intrinseci, pe care și le vor asuma în diverse măsuri, chiar și numai trăind laolaltă.  
Acum, în lumina celor de aici, câși dintre voi sunteți de fapt părinți practicanți de AP? 
PS: ca să fie tabloul, complet, vă rog să citiți despre helicopter mom 

Leave a comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

60 thoughts on “Din nou, segregaționismul urlă”

Acest site folosește cookies. Să nu ziceți că nu știați. Apăsați OK pentru a continua să citiți ce citeați până să vă deranjeze bannerul ăsta.