Proletarizarea generală și postconsumerismul

Azi am ajutat-o pe soră-mea cu o traducere, pentru că era îngropată în deadline-uri de proiecte la masterul ăla artistic al ei. Și mă tot gândeam cât de mult se potrivește scrierea asta cu tot ce se întâmplă aici și aiurea în ultima vreme, mai cu seamă în lumina micului scandal cu liste și listuțe din care tocmai am iesit (destul de cocoloșită, aș spune, cu gândul la un anumit aticolaș publicat pe un blog – nu spui care, se știe el).

Așadar și prin urmare, faceți abstracție de limbajul ușor de lemn și savurați o cafea cu sau fără lapte și alcoale rafinate într-o dimineață, înlocuind chatul pe facebook cu ce urmeaza. Suntem toți niște victime proletarizate :))


–––Bernard Stiegler
Ars Industrialis
The Age of De-proletarianisation
Art and teaching art in
post-consumerist culture
În trecerea sa de la Nud coborând o scară (1912) la Fântâna (1917), Marcel Duchamp face un
salt de la un tip de tehnică de reproductibilitate către altul. Este saltul de
la tehnica de reproductibilitate a fotografiei și cronofotografiei – adică nu
doar Muybridge și Marey, dar și cinematograful, un tip de reproductibilitate care
face de asemenea posibilă implementarea organizării științifice Tayloriste a muncii
și a liniei de asamblare – la un alt tip de reproductibilitate, care face
posibilă producția pe scară largă a obiectelor de gata. Productia de masă care
are drept rezultat socientatea consumeristă, ale cărei se dezvăluie în
acumularea de deșeuri.
În trecerea de la Nud coborând o scară la Fântâna, între 1912 și 1917, Duchamp a înscris
modelul devenirii sale an-artistice pe fondul proletarizării generale, aceasta în
contextul unei tendințe generale de pierdere a cunoașterii, care începea să se
evidențieze tocmai atunci. Odată cu proletarizarea generală, cunoașterea umană
este scurt-circuitată, ca rezultat al reproducerii și implementării sale cu
ajutorul tehnologiei, ducând după al doilea război mondial (strict vorbind,
timpul în care a trăit Duchamp), la globalizarea modelului consumerist. În
modelul consumerist nu numai cunoașterea (know-how-ul, savoir-faire-ul)
muncitorilor devine depășită, dar și cunoașterea a cum să trăiești
(savoir-vivre) a cetățenilor, care astfel devin doar niște consumatori: un bun
consumator este în același timp absolut pasiv și iresponsabil, opusul perfect a
ceea ce în general Kant și filosofia iluministă numeau maturitate, adică cineva
devine cetățean în măsura în care el sau ea capătă raționalitate – în particular,
conform lui Kant, prin abilitatea de a citi și a scrie.
Criza economică din 2008
cntinuă să dezvăluie toxicitatea globablă a sistemului care s-a extins pe toată
planeta. În același timp, apare o rețea digitală care generează noi procese de
indiviuare psihică și colectivă, adică noi moduri de fi, noi forme de
cunoaștere și noi relații sociale. În acest context, ideea de artă
postconsumeristă și a unui nou soi de conectivitate socială la nivel regional
cât și global, dar care deteritorializeaază si teritorializează în același
timp, devine un element crucial în lumea artistică cât și în economia politică.
Chestiunea pe care o ridică acastă enormă diseminare a tehnologiilor culturale
digitale este nevoia unui amplu proces de deproletarizare, ceea ce implică
recuperarea cunoașterii de orice fel.
Se discută în prezent foarte
mult despre crerea unei ”economii creative” bazată pe modelul unor ”clustere”,
așa cum au fost concepute în America de Nord, în special în California, pe baza
analizelor lui John Howkins and Richard Florida. Noțiunea de ecoomie creativă,
bazată pe ideea că valoarea și bunăstarea sunt generate, mai mult decât pron
orice altceva, de idei, se poate dovedi incontestabilă atâta vreme cât
funcționează. Așa stând lucrurile, această valorizare a ideilor, afirmarea
acestei bogății apaținând minții sau spiritului și creativității sale pare să trimită la deproletarizarea
sus-menționată. Și totuși nu este cazul de așa ceva nici pe departe – și
trebuie chir să tragem concluzia că ideea economiei creative derinvă în
realitate dintr-un punct de vedere diametral opus: modelul economiei creative
de fapt agraveaza calamitatea către care conduce prolentarizarea generală,
întrucât țintește să stabilizeze situația creată de consumerism când a apărut
mass-media – cu alte cuvinte când acesta și-a creat ”industria culturii” (ese
atfel demn de menționat că John Hawkins și-a petrecut o lungă parte din carieră
lucrând în televiziune, în special pentru Time Warner).
Consumerismul lichidează
dorințele indivizilor: dezvoltarea acestuia s-a bazat pe scurt-circuitarea sistemelor
sociale transformând nevoile în dorințe, așadar în fidelitate. Transformarea
nevoilor în dorință constituie ceea Lyotard denumea ”economie libidinală” –
spre exemplu relația timpurie mamă-copil așa cum este cea descrisă de Donald
Winnicott. Pentru el, obiectul tranzițional din această relație constituie matricea
tuturor formelor de joacă adultă care sunt artele, științele și toate
activitățile de sublimare socială și investire individuală în colectiv. Consumerismul
a scurt-circuitat rolul educativ al părinților și prin aceasta și identificarea
primară, care constituie condiția de formare a ego idealulului egoului și
superegoului și a scurt-curcuitat de asemenea și educația la nivel național,
cea care leagă procesul de identificare secundară de figuri idealizate ale
cunoașterii și de discipline ale spiritului. În acest fel, consumersmul,
distrugând libidoul, devine orientat către insticte – distrugerea libidoului
înseamnă că acesta nu mai este capabil să limiteze instinctele. Consumerismul
încearcă să lege consumatorii și-i obligă să se supună producând dependență în
sensul de adicție – așa cum a fost recent anatemizată la CHU Nantes (Centre
hospitalier universitaire
) de către  Jean-Luc Vénisse și echipa lui la laboratorul
de adictologie. Cu acest scop de a alimenta dependența încă din primele luni de
viață a creat FOX TV canalul său Baby
First
.
Abordată din acest unghi,
economia creativă pare să constituie un nou aparat ideologic pentru producerea
hegemoniei culturale mai degrabă decât să promită o nouă epocă a lumii
industriale. Ce propune economia creativă cu adevărat este o metodă de
resuscitare a dorinței consumatrilor, aflate în scădere continuă, prin
combinarea marketingului cu creația artistică pentru a produce un fel de Viagra
socială. Toate acestea au prea puțină legătură cu proiectul de a crește nivelul
general al ideilor ori a revitaliza viața spirituală, acestea fiind condiții
pentru orice tentativă de reconstituire a responsabilității. Aceasta este, la
rândul ei, conform evidenței, condiția necesară care ar putea permite lumii să
își construiască un nou viitor.
Până la urmă, acest model
nu este numai hiperconsumerist, dar și profund segregaționist: el propune, în
principiu,ca acei câțiva care mai rămân ”creativi” în masa  colosală de consumatori cu instinct de turmă
incurabil să fie închiși în ghetouri aurite făcute special ca să le încurajeze
stimularea reciprocă, ca și cum asemenea tipuri ”creative” nu mai pot fi
stimulate – pe vremuri s-ar fi spus inspirate
– de lumea cotidiană a oamenilor
obișnuiți
. Creativitatea transfigurează întotdeauna acest cotidian în ceva improbabil, adică în ceva unic, prin urmare extraordinar. Această transfigurare creativă pornește de la cotidian
atât din cauză că, pe de o parte, apare
din cotidian (ne referim  aici la cotidian
in sensul în care Deleuze vorbește despre imanență) cât și pentru că, pe de
altă parte, se dezvoltă din cotidian în
așa fel încât se situează deasupra obisnuitului, făcând totuși parte din el. Așadar
reliefeaza cotidianul: elevare nu ca ”transcendență prin imanență” cum am spune
prin prisma fenomenologiei, ci ca o singularitate care erupe dintr-o dată ca
infinit și excelență a sensului și semnificației din tot ce pare neted, plat și
finit, adică entropic, lipsit de perspectivă.
Această transformare sau
transfigurare a ordinarului în extraordinar nu este limitată la cazul artei:
este de asemenea de găsit, spre exemplu, când Roland Barthes scrie despre
mitologiile a ceea ce pe vremea lui (în anii ’50) se numea încă modernitate. Această elevare a
extraordinarului din sfera ordinarului este ceea ce Gilbert Simordon descria ca
tendința de a urca și dorința de te cățăra spre ceea ce el numea un ”punct
cheie”:
Ascensiunea, explorara și într-un sens mai general
toate gesturile pionieratului constau în aderența la niște puncte cheiepe care
le prezintă natura. A escalada o pantă pentru a ajunge în vârf înseamnă a te
îndrepta către locul privilegiat care domină întreful masiv, nu cu scopul de
a-l domina sau poseda, ci pentru a împărtăși cu el o relație de prietenie.
Economia
creativă este opusul acestui concept al
creativității ordinarului (sau a cotidianului) și din ordinar ca mod de accedere la propriul extraordinar, o
concepție care cred eu caracterizează în special experiența artistică, mai ales
începând cu epoca modernă. Este o concepție care poate fi recunosctă atât când
Baudelaire vede picturile lui Constantin Guys cât și la Manet – la acel Manet
care se crede că este modelul lui Estir din În
căutarea timpului pierdut
a lui Proust – un narator care are multe de spus despre
extraordinarul care devine ordinar într-o lume care acum aparține Verdurinilor,
pe care Hölderlin, Nietzsche sau Arendt i-ar numi filistini; un narator care este, așadar, în căutare, o căutare după
alte puncte-cheie și o operă care a fost compusă exact în perioada dintre
operele lui Duchamp, Nud coborând o scară
 și Fântâna.
Și mai mult, faptul că
ideologia economiei creative a devenit azi atât de plină de succes, nu numai
din punct de vedere ideologic dar și din punct de vedere economic și al
arhitecturii urbane, se datorează și exploatării sistematice a acestei noi
rețele digitale, atât teritorială cât și deteritorializatoare, care ne
caracterizează epoca – și al cărei rezultat este și Facebook-ul, în același
timp uimitor și sărac. Astfel, planul de a constitui regiuni creatoare sunt foarte interesante și importante. Iar cel
mai interesant aspect al acestui proiect este crearea unui ”cartier alreativității” în Île de Nantes. Se pare
că acest cartier al creativității va include niște elemente neobișnuite de
arhitectură, carre mie mi se pare că își anticipează propria ruină, asemănător
într-un fel cu ruinele pe care Huber Robert le-a proiectat pe Louvru.
PS: impresii,, bancuri, discuții postconsumeriste?

Leave a comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

5 thoughts on “Proletarizarea generală și postconsumerismul”

Acest site folosește cookies. Să nu ziceți că nu știați. Apăsați OK pentru a continua să citiți ce citeați până să vă deranjeze bannerul ăsta.