În (i)legalitate

partea I – travaliul
partea a doua – nașterea
partea a treia – momentele de după – nașterea Lotus

Am terminat pe la 1-2 cu breast crawl, strânsul, mersul “de după” la baie  (care, culmea, a funcționat ca uns – mamele știu ce vorbesc aici), curățatul, cântăritul de bebe și ne-am ghemuit toți trei în patul conjugal până pe la 8. Eram obosiți și fericiți ca după o noapte albă de la începutul ”relației” (am pus cuvântul în ghilimele pentru că, deși prozaic deja, mie mi se pare că e un cuvânt care sună straniu, cuantifivativ, parcă din cărți, asa…)

Soața s-a dus la fratele meu cu haine de schimb pentru Anda, urmând s-o ducă la grădiniță. În drum spre casă a trecut pe la clinica Sante, clinică privată, unde am zis să încercăm prima dată să înregistrăm copilul – civilizat: plătim consultație, spunem ce vrem, povestim despre legea cu pricina care ne justifică demersul și gata, ce mai tura-vura.

Între timp vorbesc la telefon cu vară-mea, care aștepta și ea să se testeze la o clinică. Se oferă să-l sune pe medicul de familie al Andei (întâmplător și al ei – de fapt neîntâmplător, dar mă exprim și eu plastic). Omul, foarte vehement, explică frumos că el știe că trebuie să mergem la spital să înregistrăm copilul. Nu i-a lăsat cale de întors, doar bună ziua și asta fu. Dispensarul din teritoriu era deci exclus.

Unul tăiat de pe listă.

La clinica sus-numită, soțul meu are o întrevedere cu dr. B, care îi spune amabilă că știe legea, dar că nu ne semnează nimic până când o anumită doctoriță nu vede copilul și nu spune că e în regulă.  Întreabă unde am năascut – acasă. Păi cum așa? Păi am vrut să evităm niște practici din spital pe care le considerăm abuzive sau cu care nu suntem de acord. Și cine a asistat? Soțul meu spune că el. Păi și cum, ce s-a întâmplat…? Și începe să îi dea detalii: cum a ieșit bebe, în cât timp a ieșit placenta, cât am sângerat, că nu m-am rupt – exceptând niște crăpături ale pielii… A, văd că știți despre ce e vorba. Da, zice soțul meu, am fost la niște cursuri despre naștere.

În sfârșit, omul vine acasă cu un număr de telefon în buzunar și îmi spune că, dacă nu rezolvăm cu dr. neonatolog S.I. de la Budimex până la 13.00, să sunăm înapoi la clinică și vedem cum ne ajută doamna medic de familie B.

Sună soțul meu și i se spune de către o asistentă că că doamna dr. nu consultă pe nimeni născut acasă, că trebuie să aducem copilul la spital să fie aspirat, să i se facă un antitetanos, etc. Eram pregătiți să închidem și al doilea ”atentat” de pe listă, când primim un apel de la nr. doctoriței. Sun eu înapoi, nu îmi răspunde nimeni, dar primesc alt beep peste un minut. Sun iarăși, mă prezint, spun despre ce e vorba, mi se explică și mie că sunt niște protocoale de urmat și că în plus sunt instrumente care nu pot fi transportate de la spital la mine acasă și ar fi ideal dacă am veni acolo.

Eu povestesc cum se prezintă copilul, ce greutate a avut la naștere, că a avut deja 4 scaune meconiale, că a făcut pipi, că a respirat din prima. Îi spun că facem o naștere Lotus, probabil nu a auzit despre ea (recunoaște că nu), îi explic conceptul, insist că nu se taie cordonul ombilical…

Dar trebuie să-i facem antitetanosul. Eu întreb de ce, devreme ce nu a avut contact cu niciun obiect ascuțit. Cum așa, cu ce i-ați tăiat buricul? Cu nimic. Cum adică (e blocată, i se scimbă vocea, face o pauză)? Păi nu am tăiat buricul. Și cât e de lung? Păi până la placentă, spun eu, cât să fie, estimez cam 80 de centimetri. Păi și cum, l-ați lăsat așa. Păi da, că facem naștere Lotus, se pare că asa buricul cade mai repede, nu rămâne rană, pericol mai mic de infecții, știți… Cum domnule să lăsați placenta așa, se infectează. Doamnă dar în fond ce tot insistați pe naștere cu risc, spun eu, în fond și din spital se pleacă cu atâtea (aici am enervat-o, mi-a tăiat-o, dar nu-mi mai amintesc exact discuția în punctul asta; a făcut un ”eiiiii” și a schimbat subiectul, în mare).

Auziți, știți ceva? Nu mă bag, NU MĂ BAG, spune ea când se dumirește ce nebuni au căutat-o.

Poate după ce cade buricul, zice, după ce încerc să insist să vină fără vreo obligație, neoficial, să vadă despre ce e vorba. Păi, doamnă, ăla cade după 4 zile și eu am nevoie de certificat constatator în 24 de ore conform legii. Nu,.nu, nu mă bag… păi dna doctor B spunea că poate veniți să vedeți copilul și dacă e ok ne elibereaza dumneaei certificatul constatator. Doamnă, nu știu, dacă dr B se bagă la așa ceva e problema ei, a mai zis câteva lucruri, reieșea că o știa femeie responsabilă dar dacă e așa nebună treaba ei, ea n-are de-a face nimic cu cazul nostru. I-am explicat că nu îi solicitam nimic oficial, pur și simplu o chemam într-o vizită medicală care nu o obliga la nimic, degeaba. Măcar veniți să vedeți cum arată copilul, să vedeți că e sănătos și bine mersi. Nu.

Am încheiat conversația până la urmă și am dat să sunăm dr. B. Nu mai răspundea, ne-am gândit că are pacienți.

Până la urmă ne dă un apel. Vechea poveste, suni – nu-ți răspunde, apoi îți dă bip înapoi, suni iar și vorbești. De data asta era al meu la aparat. Doamna doctor era deja la curent, probabil sunt prietene și au vorbit cu viteza luminii despre ”caz”. Noi am întrebat dacă e de acord să fie copilul văzut de alt pediatru că noi vorbiserăm oricum cu cineva să vină încă dinainte de naștere să ne spună dacă totul e ok cu bebelușul. A nu, să vă rezolve atunci pediatrul cu pricina. Păi nu poate, doamnă, că nu e și medic de familie, dar măcar vă spune că e în regulă. NU.

Și urmează cireașa de pe tort, oameni buni. Recunosc că eu cu greu mi-am revenit când am auzit ce se discuta. Pe factura mea de telefon îi debitează soțului meu: ”ei, ați văzut?” apoi niște rudimente filozofico-sociologice din care rețin că dumneaei, ca medic, părinte și mamă ne sfătuiește totuși să mergem la spital și să fie aspirat cum trebuie, să facem vaccinul că dacă doamne ferește se întâlnește copilul cu cineva contaminat ce-o să facem? Că dacă vrem să facem parte din societate trebuie să ne conformăm regulilor, de-asta nașterea se face la spital, se respectă cursul lucrurilor – nașterea la spital, vaccinuri, etc, că ce ne costă să ajungem cu copilul la un spital, până la urmă, ca să fie consultat și să ni se dea certificatul constatator al lui pește? Că în fond dacă nu renunțăm și noi la niște drepturi nu avem ce face etc. etc.

Și cordonul cum l-ați tăiat (de parcă nu vorbise cu cealaltă doamnă dr.)? Păi nu l-am tăiat – repetă al meu povestea despre nașterea Lotus – la care și dumneaei i-a repetat ce am scris mai sus, cu societatea, de parcă vorbea cu un surd.. A insistat că se infecteaza – doamnă cordonul s-a uscat deja, unde, ce se mai infectează?

Și unde ați auzit de nașterea asta Lotus, că eu nu știu de ea. Păi se practică, în afară mai ales.

Că în vest o fi cum o fi, la noi legea nu e normată și fiecare face ce-l taie capul. Am putea încerca la fundația Promama că ei se mai ocupă cu astfel de cazuri, dar nici ei nu pot mereu rezolva mare lucru. (Probabil se gândea la Mame pentru Mame).

Soțul meu i-a mulțumit într-un final pentru sfaturi apoi mi-a povestit pe scurt discuția. Regret că nu l-am înregistrat, zău de nu ieșea o stupizenie gen cosorul lui Moceanu din Preda.

Am tăiat nr. 2 și 3 de pe listă. 

Am început să ne sunăm prieteni și cunoștințe (speram să nu fie cazul), am deschis un topic pe facebook întrebând dacă e cineva care cunoaște un medic de familie care să nu se simtă amenințat de un nou-născut acasă. Ne uitam pe net după clinicile din jur, dar ne-am dat seama că de fapt ne învârtim în jurul cozii, ne vor înjura pe banii noștri ca și până acum.

Între timp, soțul meu se duce totuși la policlinca de care aparținem să vadă dacă mai gasește MF-ul acolo. Nu mai era el, era altul cu care împarte cabinetul, cu care ne intersectasem când am ajuns cu Anda bolnavă tot într-o vineri. Ei au vinerea program dimineața sau după-masa în funcție de câte zile are luna, număr par sau impar, dar noi nu știm exact cum pică fiecare doctor niciodată. Omul zice că știe legea foarte bine, că ne-ar ajuta dar că nu are formulare. Am eu, spune soțul, plin de speranță. Auzi domnule, zice dr, până la urmă e legal ce-mi ceri tu, dar și mai legal e să te duci șa maternitartea X chemând salvarea la 112. Așa o ia și pe nevastă-ta lăuză, ceri să nu fie internați și asta e, vă dă și certificat. Hai bună ziua. A rămas bărbatu-meu ca măgaru-n ceață.

Am tăiat numărul 4 de pe listă.

Între timp vorbesc și cu Ana Măiță, care încearcă să dea de medicul ei și mă ceartă că nu am hotărât un plan de bătaie împreună înainte de naștere. Aflăm că omul e plecat din țară, vorbește cu cineva dintr-un for al medicilor de familie și-mi spuune să dau de doctorița mea care e obligată să îmi semneze actul. Eu m-am înscris de curând la cineva la clinica privată la care-mi platește firma abonament, însă mi-a pierdut Anda cartea dumneaei de vizită. Găsesc pe net un nr de telefon și încerc să sun de câteva ori, nu răspunde nimeni.

Între timp, mai sap la radio șanț după un doctor.

Vorbesc cu Oltea, care era în excursie, care-mi spune ca știe un medic de familie mai nonconformist, se oferă să îl caute ea în numele meu, apoi cu Ditta, care era cu ea întâmplător, care mă învață cum să recunosc dacă am rupturi – ce voce caldă are și ce frumos explică! Femeile astea două mi-au încălzit după-amiaza, eram amândoi așa obosiți și hăituiți, personaje principale într-un thriller despre teoria conspirației.

Ați văzut enemy of the state cumva? E o faza acolo cand nu le mai merg cardurile, pe personajul principal îl găsesc și când dă telefoane de la un public, în sfârșit, macabru. Practic omul încetează să mai existe în plan social. Pe cuvânt, m-am simțtit prinsă într-o menghină asemănătoare. Eu cred că lui Kafka i s-a născut un copil acasă și nu la spital și toate cărțile alea geniale pe care le-a scos sunt rezultatul urmelor pe care le-a lăsat în sufletul lui lupta cu birocrația.

Apuc să vorbesc cu Alexandra, pe care o prinsesem pe la unu în mijlocul unui shooting și-mi trimite datele de contact ale medicului său. Între timp, Oltea îmi spune că dr. nu mai e la cabinet și nu-i dau de acolo numărul personal.

Într-un final am sunat, se făcuse un 5 după-amiza, și am fost surprinsă să aud că acceptă să vadă copilul și să ne dea actul constatator. Deja fiind târziu, am stabilit vizita pentru luni.

Între timp m-au mai ăncurajat și alți pățiți că termenul de 24h nu e bătut în cuie. Biata Ana Măiță, prima care a intrat în aceste furci caudine birocratice, fiind una din primele persoane care și-a permis luxul de a naște acasă neasistată, a umblat cu proba medico-legală a nașterii în geantă timp de o lună până a reușit să-și înregistreze copilul.

Eu nu înțeleg ce fel de oameni sunt cei care își permit să trimită pe drumuri o femeie care abia a născut și în consecință abia merge, împreună cu un copil atât de mic. Chipurile mă iau cu 112, i-au spus soțului meu la un moment dat că sunăm și ne iau ei acolo etc. Și cum ajung acasă, sângerând ca naiba, fără mașină, slăbită?

Am născut acasă tocmai în ideea de a avea confortul pe care mi-l doream, nu ca să ajung pe drumuri ca să mă rog să-mi vadă cineva copilul sănătos și eventual să mi-l îmbolnavească ei pe-acolo.

Nu vă imaginați câte prietene au plecat din spital cu proteuși rezistenți la antibiotice, cu copii cu stafilococi aurii și conjunctivite greu de tratat – chiar și din spitale bine cotate. Chiar eu, dupa ce am petrecut sejurul aferent primei nașteri, am avut scaune apoase jumătate de lună – imediat după ce mi-au făcut onor clisma, între noi fie vorba (scuzați-mi detaliile). Din spital se poate pleca și așa.

Din cauza germenilor extrem de rezistenți din mediul spitalicesc, cadrele medicale se scaldă periodic în antibiotice și toată lumea mă trimite acolo de parcă la mine e albie de porci nu casă de oameni 🙂

În opinia cadrelor medicale o naștere naturală la domiciliu este o naștere cu risc (toți cu care am vorbit au folosit expresia asta în diverse momente, exceptând persoana care ne-a ajutat și căreia îi rămân recunoscătoare toată viața).

Dar serios, în afară de a dormi, a sta în pat și a-mi alăpta copilul nu mă simțeam în stare să fac nimic în prima zi, nici în următoarele două.

Am citit mai demult despre o femeie care, după ce a născut acasă  din cauza viscolului, și-a luat copilul la spinare și a umblat din autorități în autorități pentru că nu vroia nimeni să-l înregistreze. Mă întreb și acum de unde atâta forță fizică la ea. Poate e puterea disperării și poate orice mamă ar putea face asta dacă se simte amenințată.

Mă bucur că eu am scăpat doar cu nervii scărmănați din toată povestea asta.

Acum să vă arăt dragii mei că nu suntem nebuni.

Există o anumită lege pentru protecția copilului (link în titlul de mai jos) care stipulează foarte clar că medicul de familie din teritoriul unde se produce o naștere la domiciliu are obligația să constate nașterea, fie că e vorba de un nou-născut viu sau mort. Nu scrie nicăieri de obligativitatea de a mă prezenta la spital.


Este vorba de un act constatator, numai că toti oamenii ăștia peste care am dat își imaginează că pot fi cumva trași la răspundere în caz că mama sau copilul pățesc ceva și dau bolnăvicios înapoi. Or nu li se cere un consult de specialitate ci să constate o naștere, așa cum ar constata și un deces.

CAP. 2


Drepturile copilului






SECŢIUNEA 1



Drepturi şi libertăţi civile






ART. 10



(1) Certificatul medical constatator al naşterii, atât pentru copilul
născut viu, cât şi pentru copilul născut mort, se întocmeşte în termen de 24 de
ore de la naştere.





(2) Răspunderea pentru îndeplinirea obligaţiei prevăzute la alin. (1)
revine medicului care a asistat sau a constatat naşterea şi medicului şef de
secţie.


(3) Când naşterea a avut loc în afara unităţilor sanitare, medicul de
familie având cabinetul înregistrat în raza teritorială unde a avut loc
naşterea este obligat ca, la cererea oricărei persoane, în termen de 24 de ore,
să constate naşterea copilului, după care să întocmească şi să elibereze
certificatul medical constatator al naşterii copilului, chiar dacă mama nu este
înscrisă pe lista cabinetului său.

Medicul de
familie care refuză să emită acest act refuză de fapt să respecte legea in
vigoare.
Ce am pățit noi a fost un abuz, însă în situația dată nici eu nici soțul meu nu am vrut să ducem un război cu nimeni. Dar la următoarea întâlnire a medicilor de familie, prezidată de forul lor conducător, li s-a adus la cunoștință această lege și a fost explicată, cel puțin știu că urma să se întâmple asta la o săptămână după demersurile nostre. 
Există medici de familie care nu cunosc legea 272 și chiar cand sunt
informați cu privire la prevederile ei specifice în cazul nașterii la
domiciliu, refuză să o respecte din motivul ca ‘nu au mai auzit de așa ceva’,
fiind însă trași ulterior la răspundere de instituțiile abilitate.

(***textul legii și ce este bolduit a fost preluat de la Mame pentru Mame prin amabilitatea unei amice care a născut acasă)


Problema probabil, povestește Ana (și mă gândeam și eu la asta – era și greu să ajungi la atare concluzii după câteva discuții ca astea de mai sus) are rădăcina pe vremea comunismului, când controlul nașterilor era extrem de drastic, iar cei care dădeau greș sau acopereau pe cineva plăteau scump cu libertatea și/sau suspendarea dreptului la practică.

Comunismul a murit, dar mentalitățile învechite care l-au făcut și posibil atâtea amar de vreme – nepotismul, bigotismul, semi-incultura, lenea și furtul ”de la stat” se pare că s-au transmis generațiilor următoarea, odată cu teama de răspundere și cu lipsa de respect față de individ și față de alegerile acestuia.

O parte din medicii cu care am discutat sunt tineri, dar mentalitățile învechite transcend generațiile.

Au încercat aproape să ne forțeze mâna să ”intrăm în sistem”, fără ca măcar să încerce să-și deschidă urechile, să vadă cel puțin rezultatele actului nostru plin de riscuri și necugetat. Noi știam însă foarte bine ce ne paște odată ce dăm puțin înapoi – vedeți aici o întâmplare. (De fapt mai mult eu știam, că soțul meu începuse să ia în considerare și varianta spitalicească, probabil de oboseală. Asta până i-am detaliat două pățanii cu copii ajunși pe mâna secției de nou-născuți și ce mi-a spus prietena mea medic neonatolog despre protociolul urmat cu cei născuți întâmplător în afara spitalului) .

Știu așadar din surse sigure care este protocolul de urmat pentru nou-nascuții în afara spitalului: dacă la nașterile convenționale le fac ce le fac, la cei născuți în altă parte e de-a dretul sumbru: pe lângă aspiratul și vaccinatul lor sfânt, le mai fac și antitetanosul  de care am mai scris și le dau și o tură de antibiotic pentru că, vezi-doamne, copilul e contaminat, încât și părinții noștri, care poate ar fi văzut poate un lucru bun în a avea totuși copilul văzut de un neonato au zis că în condițiile astea chiar n-are rost să mergem la spital, mai ales dacă putem găsi un pediatru să îl vadă acasă.

Practic, mergând acolo, îmi arunc copilul în mijlocul stresului de care vroiam să îl scap născând acasă, înmultit cu n, unde n tinde catre 5 sau 10, numai să mi se dea peste bot că am îndraznit să acționez după capul meu. Cu bune intenții, desigur.

Se pare că și pe alte tărâmuri oamenii acceptă relativ greu schimbarea, dar măcar există mai mult respect pentru alegerile personale, lumea e mai puțin invazivă sau mie așa mi s-a părut. A apărut povestea pe lung a celor din Tenerife 🙂

faimosul certificat medical constatator 
Luni a venit doamna doctor care l-a exminat, verdictul a fost ”e sănătos”, de parcă și dumneaei aștepta totuși măcar o imperfecțiune, ceva. 
Încă nu îi căzuse buricul. I-am povestit în mare cum a fost (”ați avut curaj, doamnă”), i-am arătat și placenta – așa, ca fapt divers, ca pe o curiozitate din domeniul medical, mai ales că se pare că pe la noi n-a mai văzut niciun medic o naștere Lotus. L-a stetoscopizat, i-a luat pulsul – fiecare manevră de două ori sau așa mi s-a părut, ne-a dat niște sfaturi despre îngrijirea nou-născutului, apoi soțul a plecat împreună cu ea la clinică să ia actul constatator. Ne-am descoperit și două cunoștințe comune. M-am simțit și eu un om normal. Oricât de mult nu ar fi fost de acord cu practicile noastre, ne-a respectat toate deciziile și nu a emis niciun adevăr general-valabil. Toată admirația.

Deși era blândă și l-a manevrat ușor, iar eu și tatăl lui îl atingeam mai tot timpul și îi vorbeam, Denis a plâns, nu i-a plăcut deloc să fie atins cu lucrurile alea reci. În ziua respectivă și-a adus aminte de câteva ori de incident și a plâns. A plâns până a doua zi ori de câte ori l-am dezbăcat de bluză.

După toate standardele, această vizită nu a fost un episod stresant – s-a desfășurat pe cât posibil repede, copilul nu a fost scos din mediul său. Dar pentru Denis a fost în sine un episod stresant. Oare cât de stresant ar fi fost să ajungem la un spital unde să ne rugăm de cineva să fim băgați în seamă apoi să fie luat de lângă noi și să ni se interzică accesul unde se făcea controlul, cum se întâmplă de multe ori? Din experiența altora știu că dacă nu ai născut acolo, în spitalul cu pricina, se uită prin tine ca prin sticlă. 
Bilanț după două săptămâni:

– greuutate la naștere: 3450g
– greutate la 3 zile: 3450g
– greutate la 15 zile: 4250g   
– lungime la naștere: 49 cm (noi nu am reușit să măsurăm exact, este ce a estimat dr; soțul meu spusese 50-52 in noaptea nașterii)
– circmferință craniană: 37 sau 38 cm (măsurată de dr)

– născut natural 100%, în apă de robinet
– nevaccinat, netratat, nevitaminizat, netestat, neaspirat, nesterilizat, nesuplimentat etc la naștere
– nespălat de vernix
– cu cordonul ombilical detașat în mod natural
– alăptat exclusiv, ”la semnal” (ador expresia asta), cu alăptarea inițiată prin breast crawl
– nu a avut contact cu nicio ”chimicală” până acum, exceptând câteva șervețele umede – nici măcar cu scutece de unică folosință.
– purtat în brațe majoritatea timpului
– purtat exclusiv în scutece textile
– culcat fie doar cu mama în același pat, fie cu tot familionul, fie pe pieptul unui adult
– nelăsat să plângă, tratat cu dragoste și respect din prima clipă.

Se poate și așa. 

O adăugire: o lună mai târziu, pe 4 aprilie, ministrul sănătății emite un ordin care obligă medicul de familie al mamei să înregistreze nașterea petrecută în afara spitalului. Textul integral aici




disclaimer

Leave a comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

45 thoughts on “În (i)legalitate”

Acest site folosește cookies. Să nu ziceți că nu știați. Apăsați OK pentru a continua să citiți ce citeați până să vă deranjeze bannerul ăsta.