Drumul lui Denis

partea I – travaliul


Nu părea să mă ajute cine știe cât apa caldă.

Nu mai știu dacă în punctul ăsta din travaliu sau mai târziu îmi turna apă caldă pe spate, dar era așa de bine, îmi alina durerea. Am băut multe lichide, iar contracțiile erau din ce în ce mai puternice și mă faceau să mă ghemuiesc. Mi-am dat seama la un moment dat că murmuram, era ceva ca o mantră, dar vibrațiile acelea mă ajutau să trec peste durere. Dacă nu durea atâta aș fi zâmbit condescendent la tabloul pe care probabil îl făceam. 

Exista tot felul de metode neivazive de verificare a dilatației, de care ne-am folosit și noi. Una este linia purpurie, care apare în regiunea sacrală și pe care eu o văzusem si cu o zi înainte, părea de 4-5 cm – și era și motivul pentru care așteptam o naștere fulger. De-a lungul travaliului ne-am orientat după ea, numai că la un moment dat a stagnat la 5 spre șase. Chiar și în momentele când știam sigur că sunt la 7-8 afurisita părea mult mai mică, deși avea culoarea mai pronunțată (se pare că la unele femei se oprește undeva la jumătate). Alte voci vorbeau de o dungă, cută, care se formeaza undeva in zona pelviană, care la mine a fost un indicator mai bun spre finalul travaliului, impreuna cu mai multe semne: senzația ca trebuie să merg la baie (dilatație 7), greață ușoară pe contracții (în jurul lui 8), senzația că nu mai pot la dilatație 8, că ”mor acuuuuu, baby de ce trebuie să doară în halul ăstaaaaaa” – ”Nu mori, baby, trece imediat, o să vezi, apoi vine din nou, dar asta e, așa trebuie să se întâmple și știi asta” ”Și câââât mai dureazăăăă, de ce ma chinuie așa? De ce??” 

La dilatație completă am experimentat 20 de minute mai liniștite, platoul. Contracțiile nu au dispărut cu totul, dar erau mai rare. Am simțit nevoia să stau întinsă. 

La un moment dat nu a mai fost de-ajuns să mă zbat in apă. Am ieșit să prestez treaba mică regulamtară care ”trebuie” făcută o dată pe oră și n-am mai intrat. Am trăit fiecare contractie în picioare, cu mâinile înfipte în umerii soțului meu și la un moment cat cu capul împingndu-i pieptul, până când la un moment dat am simțit că obosesc și l-am rugat să ajute să ajung în pat. A întins un sac de nylon sub pătură (cred) și mi-a pus o aleza sub mine, iar o perioadă pe care o estimez cam de douăzeci de minute am avut liniștea de dinaintea furtunii. 
Până s-a rupt apa. Am tresarit la gândul durerii care urmează și am ridicat mental din umeri. Mi-am spus într-o doară că acum nu este cale de întoarcere, că totul depinde de mine și de ușurința cu care reușesc să mă scufund în firescul situației, să mă scufund în durere fără să mă copleșească cu totul, să-mi ascult corpul, în așa fel încat gândul meu de dimineață cu Anda fără mamă să nu aibă final. Depindea de mine și de soțul meu ca lucrurile să se termine bine. 
Apa lui Denis era jumatate transparentă, jumătate verzui foarte deschis, am văzut noi în lumină. Estimez că a apucat să elibereze meconiu atunci, recent, din cauza stresului, dar nu pare să-l fi afectat în vreun fel. Din câte am înțeles meconiul care e eliberat cu mult înainte de travaliu ar presupune pericol pentru făt. 
Mi-au reînceput contracțiile, deci… asta era. Mi-aminteam că la Anda durerile de expulzie au semănat destul de bine cu cele de dinainte de peridurală. La ea am simțit continuu cum oasele bazinului din spate îmi sunt desparțite fortat, de parcă o mână sadica a băgat o spatulă între ele și o folosea pe post de pârghie. Expulzia propriu-zisă a semănat cu o defecare (îmi pare rău draga mea, e adevărul) și numai în momentul când am simtit neregularități foarte mari – mânuță, piciorușe, mi-am dat seama că nășteam. Eram culcată, cred că perfect la orizontală – sau nu-mi mai amintesc, poate îmi ridicaseră scaunul – și l-au lăsat în jos când a trebuit să mă coase. Țineam capul mult dat pe spate și rămăsesem cu mâinile încleștate de niște bare de metal de care cineva îmi spusese să mă țin. În cameră era întuneric, doar niste lămpi aprinse, una la picioarele mele, alta unde o curățau pe cea mică cu un furtunaș – eu îi vedeam doar piciorușele flexate, împodobite cu o dâră de sânge, probabil de la incizia mea. Chiar, mă gândesc acum, oamenii ăștia atât de obsedați de aseptic nu-și dau seama că expunând copilul la atâta sânge chiar îl expun unor posibile infecții ale mamei? (veți înțelege mai târziu de ce îmi pun înrebările astea, când veți citi și saga post partum, că am avut și de-aia, cu cântec). 
Mi-au adus copila învelită în niște scutece albastru închis în timp ce-mi scoteau placenta sau mă coseau. Habar n-am ce-mi făceau pentru că nu-mi spunea nimeni ce se petrece în celălalt capăt al meu, iar eu m-am lăsat cuminte pe mâna lor, știind că oricum n-am de ales, n-am unde să mă duc, trebuie să fac ce mi se spune, sva trece. Mi-au zis amabil s-o pup, m-am conformat, atât cât mă puteam mișca, iar ea mi-a supt nasul și… a plecat departe de mine. Ne-am revăzut abia după șapte ore, nu știu nici acum ce a făcut tot timpul, ce a mâncat, dacă a mâncat, n-am să știu niciodată dacă a plâns și cât anume. Mă arde și acum cifra asta. 

În cadă nu știu câte contracții au fost, îmi venea să strig din ce în ce mai tare. De fapt nu atât să strig, cât să mormăi tare ba mmmmm ba aaaaaauuuuuuuuuuuuuuuuuu și să respir hiiii-hiiii-huuuuuu! Pe contracții îmi venea să plonjez de-a dreptul, să-mi intre capul în marginea căzii dacă se poate și să iasă al altuia care să suporte restul în locul meu. Și parcă veneau din ce în ce mai repede.

La un moment dat a ciocănit cineva la ușă. Era Vecinul, de fapt un coleg de muncă locuind pe aceeași scară, care-l chema pe-al meu la o șuetă pe sus pe la ei. Mi-a povestit baby amuzat că, in momentul când i-a zis ”naște nevastă-mea” a fugit in trombă, fusese luat pe nepregătite. O clipă am crezut că a venit lumea să vadă ce se intamplă. 

Dar parcă timpul se suspendase, nașterea părea că nu înainta. Aveam aceleași dureri ciclice și niciun cap de copil nu se zărea la capatul tunelului. 
Am încercat să văd ce simt (am mai verificat o dată mai devreme, tot în cadă înainte să se rupă apa sau așa am răms cu impresia). 
Am dat de el, mi-am dat seama că mai pusesem mâna pe creștet până să se rupă membranele când am verificat într-o doară dilatația – am fost incapabilă s-o măsor dar măcar am simțit că era acolo). Acum am înțeles de ce era moale ca o pernuță. Eu credeam că de la membrane e așa, dar de fapt s-a dovedit a fi pielea lui care făcea cute fiindcă oasele craniului erau strânse la maxim ca să se poată angaja pe lumea asta. I-am simțit atunci fontanela și am mai respirat odată ușurată că nu are capul dat pe spate. Sau data trecută am simțit-o? Uite că am început să uit amănunte. Era catifelată, aveam să aflu că era perișor.
Numai că am mai simțit ceva cu textură diferită, ușor elastică, cauciucată. Era relativ îngustă. M-am gândit cu groază dacă nu cumva era cordonul, în ciuda oricarei logici care îmi spunea că nu am cum sa am procidență de cordon cu membrane rupte pe dilatație maximă. Dar dacă era poziționat așa dinanite și stătea așa strangulat de cine știe când? Era oare posibil? 
Era 11 noaptea, pe Irina n-o mai chemasem, ne-am lăsat prinși de val și am mers cu Dumnezeu înainte. Ce rost mai avea s-o intorc acum pe dos cu o mie de griji și eventual s-o încarc cu o responsabilitate în plus în cursa asta contra cronometru? Am decis să-mi sun prietena, pe Codruța, care avea niște noțiuni proaspete și utile de la cursul de doula și mă putea ajuta să trag o concluzie. În fond vroiam să aud pe cineva. Fie ce-o fi, e tarziu, dar măcar să știu. Ar fi o cruntă ironuie a sorții să mă împotmolesc acum.  
Am descris ce simt, printre contracții.  În momentul ăsta nu mai țin minte exact ce am vorbit, dar știu că eu una am ajuns la conncluzia ca ori e cordon, ori e o buză de col și se se va vedea curând. A fost a doua variantă. 
Din momentul acela am răsuflat ușurată. 
edit: există un fenomen mai rar in timpul nașterii, apare în 15-30% din cazuri: buza anterioară a colului – care în mod normal dispare prima când se dilată colul rămâne expusă. Asta se întâmplă din cauza unei pozitionări ușor atipice a capului copilului. Lăsată nașterea să decurgă fără intervenții (femeia să schimbe poziția, să împingă când simte nevoia – NU împingere controlată – colul rămâne intact. La mine am simțit însă colul în partea posterioară când am născut. 
Dacă tot s-a nimerit acolo, am păstrat-o la telefon și i-am dat raportul cu tot ce se întâmpla. A fost un moment intens, unic și dramatic, iar încurajările ei și ale soțului meu au fost de mare ajutor. 
Ea avea informația venită în timp real dar cumva incompletă și distorsionată de percepția mea și de întreruperile inerente din timpul contracțiilor, când fie îî dădeam telefonul soțului fie îl aruncam pe capacul wc-ului ca să nu-l scap în apă. 
Durerea a ajuns la cote incredibile. La un moment dat a alunecat capul pe canal, s-a încoronat și al meu mi-a zis ca e blond. Eu nu mi-am dat seama că simțisem păr când l-am controlat, dar avusese într-adevăr o textură catifelată.

M-am străduit să nu împing, să apuc să las copilul să facă acel du-te vino care protejează perineul contra ruperii. Dar durerea era atât de intensă încât simțeam că mă întind la maxim și ma ustură totul. Cum să scap de ea? (în niciun caz împingând)

I-am povestit și Codrutei și mi-a zis ca a doua oară pot să împing. Câtă ușurare, credeam că trebuie să mă mențin așa minute întregi și-mi părea imposibil. Ok, să vedem dacă pot.

Am putut, i-au iesit creștetul și ochisorii. Soțul meu spune la un moment dat: împinge! I-a rămas născul înauntru, cum respiră? Eu zic lasă-l așa, fă-i o poză repede să văd și eu (eram cu spatele, în 4 labe, pardon my french). Nu mai împing deloc, îi spun. De-acum să facă bine să iasă singur. Baby avea o mutră amuzantă, i-am spus (cred că i-am spus) că nu respiră acum și nu are cum să se sufoce, se oxigenează încă prin cordon deci nu trebuie să ne grăbim.

Am mai simțit între timp nevoia să împing din nou și a ieșit și restul capului. Acum era cu capul sub apa, era un fel de gri, dacă mă uit la poză, și cu mânuța făcută pumn sub bărbie, mânuța se vede atât de albă încât când am văzut poza eu nu mi-am dat seama, l-am întrebat ”aia ce e”. 
Restul a ieșit repede, cu o viteză grozavă. 

În timpul ăsta Codruța credea că bebelușul încă nu ieșise și încerca să-i eplice soțului meu cum se rotește capul. La care el spune că deja a ieșit. Ulterior am aflat că soțul meu stătea cu mâna pe 112, dacă auzea că e cordon era gata să sune. Scriind mi-aduc aminte că spusese la un moment dat că el cheamă salvarea.

Vroiam să il mai ținem puțin sub apă ca să facem tranziția lentă cu lumea asta, dar când m-am ridicat mă încurcam în cordon, i l-am cerut și omul s-a conformat, mi l-a dat. L-am pus pe piept și l-am frecat pe spate. Soțul îmi spune că zziceam întruna: hai mă, respiră, hai mă!!! A scuipat apa pe gură și pe nas și a dat putin glas, totul s-a petrecut în câteva zecimi de secundă. Copilul ea bine, eu eram bine, ne-am detensionat instantaneu și de aici a fost soțul meu cel care a preluat controlul. M-a pus să ies din apă (în apă e risc crescut de hemoragie) și s-a dus să ne aranjeze patul. La început a fost ceva ce semăna a hemoragie, dar nu mult. Lui i s-a părut mai dramatic, dar eu – prin condiția mea de femeie – pot măsura mai ușor debitul și i-am spus că totul e ok. Cred că am pierdut vreo 300 de mililitri în total. 
Am luat 20 de picaturi de tinctura de traista ciobanului și am purces la faza a treia a travaliului.

Am stat pe expulzie 35-40 de minute, deși eu puteam să jur că totul a durat 3 minute. Ultima contracție a fost la 23.27,ora pe care soțul meu a consemnat-o ca ora nașterii pe 1 martie 2012, iar Codruta a estimat că eram cu copilul în brațe la 23.34. Deci o medie de 23,30. 

partea a treia – momentele de după – nașterea Lotus

partea a patra – înregistrarea nașterii, odiseea prostiei și a intoleranței
disclaimer

Leave a comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

72 thoughts on “Drumul lui Denis”

Acest site folosește cookies. Să nu ziceți că nu știați. Apăsați OK pentru a continua să citiți ce citeați până să vă deranjeze bannerul ăsta.