De unde ne mai cumpărăm niște limite

Bătaia rămâne un subiect sensibil. Sunt două tipuri de părinți bătăuși: cei care chiar o consideră o unealtă educatională (iar de ei nu știu dacă să-mi fie milă sau să-i urăsc) și unii care ajung să lovească un copil din diverse motive, fără să-și fi dorit să ajungă la asta, poate din incapacitatea de a-si gestiona propriile limite. Pe aceștia îi macină vinovăția, ei caută neîntrerupt moduri de a-și îmbunătăți relația cu copilul. Cine (nu) s-a regăsit oare în povestea de aici măcar o dată?

(din pacate) Multora chiar li se întâmplă. Bătaia e o tară pe care o poartă conțtiința noastră colectivă și e tare greu sa te desprinzi de ea.

Eu, bunăoară, nu am fost un copil bătut, dar niște episoade mai violente tot îmi amintesc și-mi amintesc ca eram măricică si imi treziseră ură și frustrare. Categoric, nu vreau asta pentru copilul meu.

Nu e vorba de a găsi justificări pentru violenta, e vorba de o încercare de a empatiza. Ca să empatizezi trebuie să fii o clipă in pielea celuilalt, să poti vedea lumea cu ochii lui, să vezi cum se năruie totul în jurul tău, cum poate a pățit și el într-un moemnt de rătăcire.

Fiecare trebuie să depună eforturi conștiente să se cunoască, să se accepte, să își accepte limitele – și să le accepte și pe ale copiilor din dotare – și să se împace cu sine/ Lucru care uneori e atât de greu! Când te âmpaci cu tine însuți violența nu mai este o optiune.

Ne pierdem, ca oameni, controlul în situații alunecoase. Nu sunt scuze, e un efort de a intelege, pentru a putea repara.

Când încă ai copil mic, încă nu ești constrâns să faci față multor situații oarecum delicate și uneori contra cronometru, asupra cărora nu mai poți deține controlul integral. Nu tot timpul oricine se poate mentine zen cand primește avertisment de la serviciu că a întarziat a 5-a oară săptămâna respectivă, dupa ce nu a dormit ca oamenii de luni de zile. Sunt situații limită, situații când zbieri la lună și când îți scapă o vorbă, un țipăt, o palmă către cine e la îndnemână și te cere mai mult, deși știi clar că este nedrept și necnstit din partea ta. Și, dacă ai pățit-o o dată sau de două ori nu devii un monstru, atâta vreme cât nu te îmbraci in nepasareși sadism, așa cum invită unele cărți ca asta scrisă de dobitocul ăla de Ezzo sau de șoții ”creștini” Dobson, alți tâmpiți și dezaxați.

Ci înveți să recunoști din timp situațiile limită, să te desprinzi din ele la timp, să comunici eficient, să nu devii defensiv, sau dacă totuși devii defensiv, îți canalizezi energia negativă asupra altceva, te duci în camera cealaltă, urli, trântesti și te dai cu capul de un dulap, poftim.  Pentru că violența de multe ori e o armă defensivă. Devii defensiv când te simți neputincios.

Majoritatea celor care ajung să își bată copiii – pe care ii cunosc eu – ajung așa din cauză că au clacat pentru o secundă. Din punctul ăsta de vedere eu pot sa empatizez cu ei, nu suntem supermeni nici unii. Ne oferim unii altora soluții care să meargă pe termn lung, ne reînvățăm sa ne exprimam dragostea, nu numai frustrarea.

Mai sunt si oameni pe care la fel ii cunosc, care folosesc pălmuța la fund ca pe un instrument de educație. Lor li se pare că funcționează. Nu e vorba de a crea durere ci mai degraba de un mod barbar de a atenționa copilul că are un superior in preajmă. E o abordare care mă întristează, dar până când oamenii de soiul ăsta nu conștientizează singuri cât de mult greșesc – și de fapt nu atât ca gresesc, dar că există și căi de comunicare bivalente și mult mai eficiente pe termen scurt și lung, nu voi încerca sî îi conving de contrariul, oricât mi-ar plânge sufletul de mila copiilor lor ciuntiți.

Mi se pare că un semnal de alarmă pentru momentele când începi sa clachezi este inceputul imaginării bătăii, te vezi dându-i cuiva una peste gură. De la gând la faptă în momentul ăla mai e puțin… iar față de copii greșim cel mai des (mă refer la noi ca oameni in general, nu eu, tu sau alții de aici), cel mai ușor.

Și nu, nu există niciodată scuza pentru violență. Când devii violent te gândești că e timpul să te tratezi. Tratamentul poate fi puțină odihnă sau acțiunea de a te plânge cuiva drag sau care crezi că te poate înțelege. Oamenii care bat sunt suflete chinuite. Exceptand specimenele sadice, of course – nu dscutam despre patologie de-asta ¨grea¨ aici, cum descrie biata ființă de aici.

Ca încheiere, se semnează ncă o petiție online pentru scoaterea de pe Amazon a cărților care îndeamnă la vioolența (fizică) asupra copiilor. Și e vorba de chestii grele, citindu-le ți se face părul măciucă. Faceți/vă timp și semnați, vă rog eu, poate acțiunea asta salvează măcar câțiva copii de la suferință:

http://www.change.org/petitions/jeff-bezos-amazon-ceo-refuse-to-carry-books-which-advocate-the-physical-abuse-of-children

Leave a comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

6 thoughts on “De unde ne mai cumpărăm niște limite”

Acest site folosește cookies. Să nu ziceți că nu știați. Apăsați OK pentru a continua să citiți ce citeați până să vă deranjeze bannerul ăsta.