Ce-mi mai macina neuronul gravid (si nedormit)

Un copil care nu vrea sa vorbeasca odata intrebat ceva, care nu vrea sa-si stranmga jucariile sau nu “coopereaza” mi se pare un copil perfect normal.

Am auzit deunazi de copiii autonomi, copii care nu vor sa fie niciodata ajutati, care au nevoie de spatiul lor inca de la nastere. Cred ca toti avem nevoie de un spatiu vital, copiii mici de asemenea, dar ei au nevoie si de contact fizic sa creasca – se pare ca acest contact fizic determina multe niveluri ale hormonilor si implicita felul in care metabolismul copilui se regleaza. Deci nu, nu e o gluma nesarata facuta de un adept al babywearingului.

Inteleg nevoia de spatiu vital la un nou-nascut sau copil de 3 luni in felul urmator: il manipulezi cu grija, ii spui ce ii vei face (schimbat, baie, masaj, imbracat/dezbracat, etc, cand il lai jos sau il iei in brate ii explici ce se intampla cu el si te misti usor. Il tratezi cum ti-ai dori sa fii si tu tratat intr-o situatie similara.

Cu siguranta toti ati avut macar o experienta intr-un spital si ati vazut cat e de frustrant sa ti se faca lucruri fara macar o explicatie. Copiii mici inteleg multe lucruri, dar o fac la un nivel mai putin logic decat noi.

Dar acel copilas de trei luni are nevoie sa fie in continuare tinut in brate, alaptat la cerere, alinat si neexpediat in partea cealalta a casei sub pretextul atat de des intalnit ca “doarme mai bine fara noi”. Da, co-sleepingul presupune sa simti fiecare fosnet al copilului si la inceput te oboseste – dar e ceva cu care te obisnuiesti, mie una mi se pare ca e scris in codul nostru genetic. Ca mame avem somnul mult mai sensibil cu un motiv – unul foarte clar: sa putem interveni foarte repede cand bebelusul are vreo nevoie.

Un copil sanatos fizic (adica neracit, fara nevoi speciale, etc) cu care se doarme, daca e ferit de expunere exagerata la stimuli pe timpul zilei si daca ajunge sa aiba semnalele interpretate la timp nu va plange noaptea decat daca il dor dintii sau are vreo alta suferinta fizica inca nedetectata.

Plansul de descarcare, daca apare, nu inseamna ca un copil nu vrea sa se simta alaturi de parintii lui. Cand apare asa ceva, tocmai, rolul acestora e de a sta langa copil tot timpul, de a-l ajuta sa se descarce de tensiune fara sa-i bage pumnul gat in stilul “gata, nu mai plange, mami e cu tine” ci incercand sa empatizeze “plangi, puiule, ti-e greu, bietul de tine. Uite, eu te tin in brate si, cand crezi ca vrei, iti dau si san. Mama te iubeste si sta cu tine mereu“.

Ok, un bebelus n-o sa zica “da-mi sa sug”, dar are niste semnale pe care mama le recunoaste imediat. Si daca prefera sa foloseasca sanul ca mod de alinare de ce nu? 

Stiu ca sunt carti care spun ca nu se foloseste domnule alaptarea ca sa inchizi gura copilului, dar daca tocmai acea stare primordiala de liniste e cautata de copilul cu pricina (asa cum eu, adult, o caut mereu dormind in pozitie de copil in burta ma-sii)? Iar eu tot insist sa empatizez cu el, sa-i spun ca face bine ce face, ca e the best of the best, uite cum se descurca de bine puiul mamii – unde ajung? Cand toate astea se spun atat de simplu prin alaptare?

Prefer un copil care la doua luni suge la orice nemultumire si continua asa, desprinzandu-se treptat pana se intarca. Stiu, din experienta mea de mama si din a altora care au urmat calea asta “grea” a alaptatului extins, ca procesul de desprindere e intotdeauna acolo, ca  e treptat, ca daca la trei luni va vrea la san la orice maruntis, la un an si 8 luni voi avea nevoie si de brate, vorbe si alte metode conexe (spune singur ca nu vrea san 🙂 ) ca sa il pot ajuta sa isi invinga frustrarile si ca nu trebuie sa il “ajut” eu nimic sa se dezvolte ca persoana capabila de comunicare, pentru ca invata singur numai urmarindu-ma pe mine si urmarind ce se petrece in lumea pe care o vede… (guess what, din bratele mele) de cand s-a nascut.

[Acum  sa nu inteleaga cineva ca un copil nealaptat ar urma alt pattern, doar ca sanul in cazul lui e inlocuit cu altceva, de multe ori de prezenta si atingerea mamei.]

Iar aici dati-mi voie sa fac o paranteza, un copil are nevoie de stimuli, dar are nevoie si de controlul acestora exercitat chiar de catre el. Cata vreme facem abstractie de faptul ca si el ar putea avea un cuvant de spus vom avea un copil nemultumit, chiar daca mare parte a zilei a zambit stirb la toata lumea.

Intr-un marsupiu asezat cu spatele la purtator are doar stimulii, fara a se putea refugia din calea lor. Ma intreb cum percepe un copil oamenii din jurul sau daca eu merg cu el astfel in timpul unui cross in sens invers, iar el vede pe toata lumea venind repede spre el. Fiind legat in pozitia descrisa, nu poate sa aiba macar impresia ca se poate feri de o posibila coliziune sau de ce i s-o fi parand lui in neregula (dat fiind ca bebelusii nu deslusesc decat tarziu relatia dintre cauza si efect).

In ceva de purtat cu fata la mine (sau pe spatele meu) isi poate ingropa fata in mine ori de cate ori simte ca nu intelege ceva sau cand oboseste, dar are libertatea deplina sa vada ce se petrece in jurul sau.

In carut, mic fiind, vede doar cerul si uneori cate-o mana de-a mea care se misca. E complet separat de exterior, primeste doar aerul de afara si eventual ceva lumina in ochi.

Oare care pozitie ii ofera un barometru mai bun al lumii in care trebuie sa traiasca?

Copiii, am mai spus-o, invata despre lumea asta inca din viata intrauterina. Odata nascuti, ne gasim tot felul de scuze si motivatii sa-i ferim de:
-germeni,
-stimuli
-curent
… sa le facem o lume doar pentru ei, cu noi 100% dedicate, of course, o lume mereu la temperatura ideala si echilibrata. Ne luptam sa ii facem sa creasca cu sutele de grame regulamentare si speram ca vor fi niste adulti echilibrati si independenti, dar uitam ca poate singura cale de a ajunge asa este de a lasa copiii sa ne contempleze pe noi si felul in care alunecam in lumea asta murdara, in care bate vantul, in care nu toata lumea ne place si in care muzica e si proasta sau data tare, nu se aude numai dintr-aia de jucarii cu arii scartaite din Mozart.

Inca sunt unele lucruri pe care cel mai bine le facem instinctual. Cred ca aceste carti care sa te ajute sa intelegi prin ce trece copilul mic si cum sa-i gestionezi crizele au aparut tocmai pentru ca la noi s-a uitat cum e sa iti asculti vocea interioara, sau de multe ori vocea asta a ajuns sa se confunde cu mama, cu soacra, cu sotul care are si el temerile lui adanc impregnate si care nu e lasat sa isi dezvolte instinctul de tata, cu tembelizorul sau cu revistele de crescut copii pline de reclame lucioase la inutilitati si am uitat cu totii cum e sa stabilim o simbioza mama-copil (sau tata-copil) in care cuvintele si actele rationale sunt de prisos.

Se intampla cred ca la nastere: cand esti lasata de capul tau stii foarte clar ce ai de facut fara macar sa trasezi un plan constient, iar cand vine doctorelul si/sau moasa si iti explica cum sta treaba cu acul in vena, cu pozitia optima, cu respiratiile si impingerile totul se face, dar are, asa, un aer de lucru facut fie in grabba si de mantuiala, care nu te lasa deloc implinit, fie ia aspectul unui mare pericol, de moarte, pe langa care ai trecut, slava domnului, cu ajutorul tehnicilor moderne, ce bine ca traim in secolul doua’s’unu, nu? .

Copiii sunt persoane cu drepturi depline. Indatoririle, insa, domnii mei, vin mai tarziu. Nu pot avea pretentia ca un copil de doi-trei ani sa isi stranga jucariile daca nu integrez aceascta actiune intr-un joc. Personal n-o fac, mi-e total indiferent daca si le strange sau nu. Nu mi-am dorit niciodata un copil cuminte si nici nu am unul.

Am unul cumplit de murdaricios: in doua zile de stat acasa am casa intoarsa cu fundul in sus, deci nu astept vizite :))   Mie mi-e din ce in ce mai greu sa ma misc, am o burta cat toate zilele, o depaseste pe aia cu Anda in momentul nasterii – desi eram mult mai grasa per ansamblu atunci decat acum. M-as simti foarte prost sa mi se puna conditii de genul “ok, ai intrat in prenatal, acum ai timp sa ai casa luna si mancare pe masa. Oricum stai degeaba toata ziua :)” De altfel detest sa mi se puna conditii. Ma intreb: fie-mii de ce i-ar placea? Cand nu o constrang face tot felul de lucruri din proprie initiativa. Poate nu cum ma asteptam eu, dar finalul conteaza iar finalul de obicei e bun. Cand nu e bun inseamna ca eu nu l-am vazut pe-ala bun, ca trebuia sa ma uit mai in laturi.

De cand era Anda mica am invatat ca ordinea mea prestabilita s-a dus naibii si ca de-acum voi face ce voi putea si cand voi putea. Am avut vreo luna in care ajunsesem un pachet de nervi ca nu reuseam sa imi fac ceva de mancare cap-coada, pentru ca fi-mea se trezea sau voia in brate/sa suga/ etc exact cand aveam si eu o ceapa pe foc. M-am resemnat, mi-am schimbat ritmul, doar nu era sa ii explic fie-mii de 3-4 luni ca ea trebuie sa stea in pat si eu sa vad de cosnita ca asta e ordinea prestabilita pomenita de mosii si stramosii nostri. Intre timp mi-am facut un wrap dar aia e alta poveste.

In copiii nostri urla dorul dupa alegerile libere, facute oricand, fara restrictie adica.

Si totusi, n-am vazut la niciun copil purtat la discretie, lasat pe jos la discretie sau sa linga lucruri neigienice la discretie – si, normal, alaptat la discretie (ca eu cu de-astia relationez mai ales) – o dorinta atat de mare de autonomie incat sa ajunga sa racneasca necontrolat timp de 3-4 ore.si sa ajunag sa fie de neconsolat.

Am mai observat in cazul nostru ca pornind de la premisa ca un copil este o persoana cu aceleasi drepturi ca ale unei persoane adulte am avut mult mai multa liniste – asta nu inseamna ca A. nu se revolta sau nu plange, ci doar ca oricum nu ma lupt cu ea sa-i impun un program, o activitate precum stransul jucariilor sau mancat la ore fixe, pe care oricum le refuza din start.

Concluzia este ca fata mea si-a facut un program, iar jucariile se strang, dar totul respecta o ordine prestabilita in care eu nu am avut nimic de impus.

Am avut perioade in care numerele magnetice au dormit langa pat doua zile, iar in a treia erau asezate ordonat pe tabla – a tinut-o doua saptamani; alteori cuburile au avut aceeasi soarta, acum biroul ei e un maldar de hartii si cutii.

De vorbit ce sa mai spun, n-a spus nimic vreodata decat din proprie initiativa, acum abia descopera magia pronuntiei corecte si ma uit la ea ce fercita este cand descopera un nou cuvant. Imi imaginez cum ar fi fost sa merg cu ea la 3 ani la logoped – domnule, salveaza-mi copilul – cand coplul inca era in faza acumularii intensive.

Imi doresc totusi sa se culce mai devreme pentru ca am ajuns sa ma port ca fiara in cusca dupa doua treziri efectuate de domnisoara care totusi ar vrea sa adoarma, dar nu reuseste si-mi deschide ochii, ma trage de par sau ma bate prieteneste pe umar si incearca sa ma intoarca spre ea. Luni noaptea am inteles ca o durea crunt in gat (prea tarziu e drept si numai dupa ce m-am infoiat ca nimeni de pe lume :(), marti ca si-a dereglat programul, dormind somnul vindecator mai toata ziua de marti, dar miercuri pe la 1.30 am dat iar in clocot, am zis ca pe mine nu ma mai prinde cinci dimineata – ca nu mai reusisem sa adorm marti noaptea dupa ce am razbit-o pe ea – si m-am dus in camera cealalta unde am dormit pana dimineata.

Mi-am facut odrasla sa planga si a adormit-o tac’su, care vad ca in situatii limita se descurca cu asta destul de bine. Mi-ar placea sa-si extinda competente si in restul zilelor, sa prind si eu macar doua saptamani de sase ore legate de somn pana nasc. Pentru ca fara somn sunt o mama-monstru si nu ma mai iubesc… si nu mai iubesc pe nimeni, sunt alt om, urat.

Leave a comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

12 thoughts on “Ce-mi mai macina neuronul gravid (si nedormit)”

Acest site folosește cookies. Să nu ziceți că nu știați. Apăsați OK pentru a continua să citiți ce citeați până să vă deranjeze bannerul ăsta.