Neconventionalul ca stil de viata II – o abordare “anormala” a nasterii

Am avut atata vreme senzatia ca am avut parte de o experienta naturala si firesca la nastere. Oamenii din jurul meu s-au purtat bine; nu foarte cald, dar respectuos si civilizat si am primit suport cand am avut nevoie.

Am incercat de trei ani incoace sa scriu – cum se poarta acum – povestea nasterii Andei mele mici si niciodata nu am reusit. Am doua sau trei drafturi pe-aici prin blogger, le pastrez pentru valoarea documentara, insa nu reusesc sa dau o forma comprehensibiila povestii. O parte din mine vrea sa consemneze fiecare moment, o alta sa se axeze pe impresii, o a treia sa noteze ce nu mi-a placut (retroactiv) pentru ca alti oameni sa poata ocoli asemenea episoade.

La sarcina cu Denis am facu in asa fel incat nu am ajuns la consult la spital pana acum, m-am si imbolnavit numai sa nu trebuiasca sa ajung pana acolo. M-am dus la clinica privata unde am abonament, am facut deja cele patru ecografii incluse in pretul acestuia si deocmdata cam atat. (Deci, de acum incolo, Denis mama, sa fii sanatos si sa nu ne mai sperii cu omfalocel sau alte posibile complicatii ale sarcinii pentru ca ori ecograf ori mancam impreuna ceva buuun… tu alegi).

Avand copil, am citit si cautat informatie despre o viata cat mai sanatoasa si sigura. Am invatat mult mai multe despre e-uri, am cautat si gasit surse de hrana sanatoasa, am digerat mai multe abordari privind hrana sanatoasa, am invatat si am incpeput sa impart ce stiu despre alaptarea corecta, un fenomen atat de rar azi inca are nevoie de sprijin si popularizare, mi-am daramat multe convingeri cu care am ajuns la maturitate, si toate astea pentru a-mi redescoperi omenescul intrinsec, acea parte invaluita in instincte si jmirosuri, care preia controlul in momentele de criza si care, odata lasata linistita, te ajuta sa alegi ce iti vine mai bine in orice domeniu al vietii. Totul curge lin, lucrurile decurg unele din altele, parca si oamenii potriviti apar acum la locul potrivit.

Disponibilitatea mea catre ceea ce simt si catre empatia in relatiile cu ceilaltii creste simtitor, impreuna cu o stranie capacitate de a-mi asculta propriul corp, gandurile propriului copil si de a ma (ne) situa intr-un cadru mult mai complex in natura, societate, grupuri mai amri sau mai mici din care fac parte. Parca mi-au mai crescut o pereche de ochi de cand sunt parinte.

Mi-e o teama morbida sa ajung la spital. Majrtitatea femeilor sunt terifiate la gandul ca ar putea naste in alta parte, vor siguranta si garantii. Pe mine ma ingrozeste gandul ca as putea ajunge sa stau cu picioarele in sus sub o lampa cu lumina puternica, incercand sa fac ceva ce nu-mi dau seama cum se face pentru ca m-am deconectat de mine insami in urma cu cateva ore, odata cu peridurala pe care tot eu am insistat sa o am pentru ca eram o femeie informata.(dar nu neaparat din cauza ei – adica nu doar din cauza ei), sa mi se spuna ca nasc cine stie cand si sa mi se dea un pat in salon unde sa astept sa se faca in sfarsit seara, ca atunci sa aflu ca am inceput in sfarsit sa ma dilat dupa ce mi s-a sters atat de greu colul ala “beton” pe care nciiun supozior cu scobutil nu reusise sa-l induplece sa se de mai dezbatoseasca de doua saptamani incoace, laolalta cu alergaturile, cumparaturile si aranjamentle pentruc asa noastra cea noua.

Cu Anda am ajuns la spital joi la ora 8 cu cotnractii la cinci minute, convinsa ca mai am doua-trei ore si nasc, iar acolo am aflat ca nici macar olul nu s-a sters. Nu eram pregatira sa aflu asa eva. Stiam ca odata ce ai contractii regulate urmeaza sa nasti, vai ce as fi vrut sa fi stiut pe vremea aia ca la primul copil se poate intampla si asa ceva!

Sa ies pe holul maternitatii inte doua contractii si sa-mi vad sotul palid de oboseala stand langa fratele meu, sa-i trimit acasa ca e doua noaptea si aici e pustiu si eu pana spre sapte dimineata oricum nu nasc, plus ca dupa ce imi fac anesetezia eu nu mai pot iesi la ei nici ei intra la mine. Sa aud inima fetitei din cand in cand, sa primesc perfuzia cu ocitocina, caci incepusem sa simt deja o spatula despartindu-mi oasele din spate ale bazinului, iar doctorita rezidenta, o fata foarte placuta si calda, mi-a inlesnit peridurala cand inca nu aveam dilatatie 4 si riscam sa se inetineasca sau intrerupa travaliul, iar eu am primit-o ca pe o amsura ndestinata sa ma ajute sa nasc mai usor. In punga cu lichid sa primesc si calmante pentru a dormi in sfarsit niste doua ore binemeritate dupa un pretravaliu lung si epuizant, care durase cam 24 de ore.

Ocitocina mi-a adus fetita cu doua ore mai devreme. Am suportat o incizie – cand am simtit-o m-am gandit oare cate 4 kilograme avea micuta mea? Oh, 2720g. Si atunci cum de…?

Sa vad din ea o pereche de picioruse flexate cu o dara de sange care era spalata de un furtunas, sa nu o aud plangand si sa ma intreb: oare atat mi-a fost dat sa simt din ea?

Sa ii aud glasul mic si slab. Ea mica fiind a plans mai mereu incet – exceptie fac momentele din Valcea cand se facea auzita prin doua usi inchise cand o zbugheam eu la masa in timp ce ea dormea si i se activa senzrul de proximitate materna, incat am botezat-o domnisoara Claxon.. Sa mi-o aduca la nivelul fetei, invelita in niste scutece albstru-verzui, facuta sarmaluta, iar ea cu ochii ei mari sa ma priveasca, iar o asistenta sa-mi spuna bland haide, pup-o, iar Anda sa ajunga cumva nu la buzele ci la nasul meu, unde i-am simtit buzele mici-mici, ca o atingere de fluturas. Si sa-mi dau seama peste 3 sau 4 luni, cand citeam mult despre initierea alaptarii, ca ala era reflexul ei de supt, caruia nu i-am dat nicio sansa, fiindca din nestiinta am stat 7 ore departe de ea dupa nastere: pana pe la opt in sala de post travaliu, unde trebuia sa-mi masez burta si sa nu dorm (cred ca am dormit totusi), apoi in alt salon decat cel in care statusem inainte, unde am profitat de patul ce mi s-a dat si am dormit iarasi, fara sa stiu ca as fi putut sa-mi vad fetita la 9. Am ajuns la abia la 12, am primit acelasi ghemotoc mi cu care nu stiam ce sa fac si am rugat-o pe una din asistente sa ma ajute sa o pun si eu la san ca habar n-am cum s-o tin. Eu o tineam cu o mana sub cap si cu una sub fund, fata in fata cu mine si ma uitam la ea.

Sunt atatea lucruri pe care credeam ca le stiu atunci si de fapt nu le stiam. Atatea lucruri pe care le-am aflat dupa si pe care am simtit cumva o nevoie bolnava sa le fac si eu cu un copil al meu.

  • Breast crawl – asezarea bebelusului pe burta mamei imediat dupa nastere, pentru ca acesta sa isi gaseasca miraculos drumul catre sanul mamei. Cate dintre noi stiam sau stim ca bebelusii se pot misca??? Eu credeam ca nu se pot deplasa in spatiu – m-am inselat. Au un instinct atat de puternic, un mod atat de frumos de a initia convetuirea cu mama de pe burta ei, venind din burta, incat orie proceduri medicale ajutatoare par in acelasi timp niste barbarisme. Facand asta in maternitate nu ar fi fost nevoie sa stau doua ore apasandu-mi birta circular ca o nebuna, pentru ca presiunea copilului si suptul acestuia ar fi facut acelasi lucru in timp ce eu poate as fi dormit cateva minute, simtitndu-ma in caldura si siguranta. Copilul profita de aceste momente pentru a primi bacteriile care colonizeaza corpul mamei: odata pe exterior – pe piele, desigur – si inca o data in interior, odata cu laptele. 

Laptele de mama e steril, dar nu aseptic. In canalele noastre galactofore traiesc miliarde de bacterii care ajung si la bebelusul din dotare, insa odata cu ele ajung si anticorpii potriviti, atat de necesari. La spital copilul e prins de mana doctorului probabil inmanusata – apoi preluat de medicul neonatolog, de asistente, se atuinge de medii pe care mama nu le-a atins si la ai cararor germeni – buni sau rai – nu a fost expusa decat partial in scurtul timp de sedere in spital.

In spital toata fauna asta microscopica e mult mai virulenta, pentru ca asemenea vietati sufera mutatii si adaptari pe masura ce migreaza din corp in corp, devenind mai adaptabile, mai puternice, mai familiarizate din punct de vedere chimic cu sisteme imunitare din cele mai diverse. E o explicatie puerila si simplista. De fapt se vrea a fi o imagine a lucrurilor pe care poate altfel nu le percepem pentru ca nu ne intereseaza.

Pentru un nou-nascut conteaza mult sa nu fie expus unur boli contra carora nu poate sa lupte eficient. Sigur, exista sansa ca eu sa am o asemenea boala caruia sa nu-i fi gasit leacul si atunci el poate fi itnr-o oarecare masura expus – dar culmea e ca natura are mijloace inflaibilile de a proteja pruncii nenascuti si abia nascuti. Din  mame cu HIV se nasc prunci sanatosi – nu toti, dar un procent uimitor pentru o boala care aparent nu iti lasa nicio sansa de supravietuire. Din mame cu hepatiita B se nasc prunci sanatosi si – cu cateva masuri de precuatie – in cazul hepatitei B se poate alapta cu succes pana cand copilul zice “nu tzitzi”. In schimb, importiva stafilococului auriu din spital eu una nu pot sa lupt. Mi-e necunoscut, nu l-am avut, nu-mi pot ajuta copilul. Daca as avea unul si acasa, acesta ar face parte din mediul meu ambient. Atata vreme cat nu iese activ la excsudat inseamna ca i-am venit de hac si ca pot oferi mijloace eficiente de protectie si copilului meu. Asadar, fara a fi aseptic, mediul de acasa e mai sigur.

  • Cordonul ombilical de taiat mult dupa anstere – cand nu mai pulseaza, pentru ca tot sangele placentar sa ajunga la copil. Am aflat ca o mare parte din el inseamna rezerva de fier a nou-nascutului. Iar noi in spital ii privam de ea cu brutalitate. 

  • Lipsind oblogativitatea unei anumite conduite pe timpul travaliului imi pot gasi mai usor pozitii mai confortabile. Stiindu-mi sotul aproape nu stresat si adormit pe o banca de spital sub niste neoane obosite m-as simti mai linistita si mai increzatoare. De-a klungul primei nasteri el mi-a lipsit cel mai mult si ma simteam chiar vinovata ca trebuie sa stea acolo si sa astepte nici el nu cred ca stia ce. Fatalitatea. O veste. 

Cred ca dorinta asta de supraveghere si garantii pe impul nasterii vine din convingerea colectiva ca nasterea e o trauma, o suferinta fara sfarsit si ca trebuie sa facem orice sa o combatem, sa o simplificam si sa o controlam. A ajuns sa mi se para ca noi complicam lucrurile si le pierdem sde sub control tocmai intervenind asupra lor atat de brutal cum se face prin ansterea medicalizata..Am ajuns la convingerea ca nu e nici pe departe asa, ca nasterea nu e de speriat, ceva rau in sine, o ordalie, e doar o piatra in drumul catre devenire al oricarui cuplu. Nasterea, ca si copiii, este si a mamei si a tatalui. E firesc ca pe mine sa ma doara, fara durere nu as sti ce sa fac, unde sa ma intorc, nu as sti unde e copilul. Durerea ne protejeaza amandurora viata. Dar daca as naste cum simt m-ar durea mai putin pentru ca in natura, ca si in fizica, se prefera calea cea mai scurta.

Mi-aduc aminte ca am ramas peste noapte in spital cu o buna prietena dupa ce aceasta a nascut si mi-a ramas in minte ca nasterea e atat de aproape de moarte. Am simtit asta si dupa ce am nascut, ca am fost la un pas de moarte (nu, nu am trecut prin niciun pericol vizibil, e vorba de starea in sine, o apropeire de corp cum nu stiu daca mi-a mai fost dat sa simt, poate in momentele de cea mai crunta boala sau raceala pe care le-am avut sa fi ajuns la assa perceptii).  Toate mamele aveau o fata epuizata. Exista intr-adevar o fateta mult mai telurica decat imi imaginasem eu. Nasterea inseamna gemete, lichide, sange, voma DAR inseamna si impacare cu tine insati, o stare vecina cu medicatia misticilor, revelatie, iubire, o proba a rabdarii si stapanirii de sine, infruntarea propriilor demoni. O nastere te curata si te face mai puternica – cred ca e cel mai bun antidepresiv din lumea asta. Cu conditia sa ti se dea voie sa meditezi, sa te asezi, sa imbratisezi, sa canti, sa tipi fara sa ai impresia ca deranjezi pe cineva de langa tine. Am ajuns la concluzia ca nu pot face toate astea intr-un spital.

Am mai nascut o data, stiu cum se face. Stiu ce am gresit atunci, acum pot sa fac totul nu ca la carte ci ca la suflet. Al meu, al tatalui copilului si de ce nu al copilului celui mare. Ma pregatesc intens sa nasc in casa mea. Urati-mi noroc si insipratie 🙂

Mai jos am pus un material cu restul argumentelor care mi-au influentat decizia. Eu abia acum citesc aceasta carte, descopar in ea tot ce am dospit pana acum, informatia se imbina armonios, comprehensibil si convingator. E o carte puternica, abia astept s-o termin. Cred ca voi fi putin mai inteleapta dupa aceea.

Ghid Pentru o Nastere Naturala

Leave a comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

24 thoughts on “Neconventionalul ca stil de viata II – o abordare “anormala” a nasterii”

Acest site folosește cookies. Să nu ziceți că nu știați. Apăsați OK pentru a continua să citiți ce citeați până să vă deranjeze bannerul ăsta.