Noi și ei. De ce avem bătrâni singuri

Sunt mamă. Sunt și femeie și soție și încă mă pot numi femeie cu carieră.

Nu activez in top management, însă nu sunt nici vânzătoarea de la colț (nu că aș avea eu ceva cu meseria sau cu practicantele ei, dar ajută la prezentarea situației, ok?). Am studii superioare, încerc să vorbesc și să scriu corect, deși ultimul aspect devine o mare provocare cu schimbările astea din ultimul timp.

Mă schimb și eu întruna. Greșesc, mă adun, o iau de la capăt sau continuu de unde am rămas.

Încerc să-mi găsesc timp pentru ce scriu aici de mai multă vreme. E greu când tu însemni 2,5 persoane (să mă ierte prâslea dar el e juma’ de buletin până binevoiește a vedea lumina zilei cu propriii och). E greu să găsești timp să vorbești cu alții, să ajuți pe alții, să vorbești cu pereții.

Pentru că… despre vorbit cu pereții e vorba acum.

Mai demult credeam că dacă vorbim și nu suntem ascultați nu e chiar o pierdere, întrucât măcar cei din jur, care nu erau deloc familiarizați cu lucrurile pe care încercam să le expun, vor deveni măcar puțin atinși (”undeva, cândva, parcă au mai auzit de asta”). Mă gândesc, bunăoară, la comentariile pe care le lăsasem la un articol din Evenimentul zilei care povestea despre o acțiune pro-alăptare de anul trecut, parcă din Săptămâna alăptării, dar și la alte demersuri către care mi-e o lene cumplită să pun linkuri, deci poate mă veți crede pe cuvânt.

Credeam că nu e o pierdere să vorești despre lucruri necunoscute sau nebăgate în seamă, fie că în discurusrile alea către pereții surzi e vorba de alăptare, de educație liberă, de a răspunde necondiționat la chemările propriului copil fără teama (absurdă) de a-l răsfăța sau fără a-ți proiecta imaginea asupra lui – adică, pe românește, fără a-ți da prin cap că te manipulează – nu, copiii nu știu să manipuleze. Tu, cititorule sau cititoareo, poate știi despre manipulare pentru că ai avut de unde învăța. Însă un copil de până în 3 ani habar nu are ce vrei să zici. Când îl pui la punct nu se simte decât speriat, bulversat, debusolat, părăsit și singur. Singur, da, din cauza ta, din cauza celei care l-a lăsat să plângă de groaza singurătății. Sau cine știe, poate plângea de durere, de sete, de ce a văzut acum 55 ore, de dor de tatăl lui, sau pentru motive care unuia matur i se par prostești – că poartă botoșei roz sau că i s-a dat o căciulă, deși el ar fi vrut să îmbrace o mănușă. Mai contează de ce o mănușă? Important e că nu a avut ocazia să vadă cum nu se poate pune pe cap o mănușă. A avut în schimb ocazia să i se explice – de fapt să fie lăsat în altă cameră FĂRĂ explicații – că e copil mare la cinci luni și că de la 10 seara la șapte dimineața nu face pișu, caca, nu bea lapte, nu-i e sete, nu-l doare niciun dinte. Ci o lasă pe mă-sa să doarmă sau să aibă aibă puțin she-time cu bărbatu-său. că e și soție și se știe că bărbații au nevoie de țâță mai ceva decât sugacii de trei luni…

De fapt ăia nu sunt bărbați. Bărbații adevărați dorm lângă copiii lor și întreabă de ce plânge copilul, dacă plânge. Încearcă să își cultive acel instinct părintesc care la el nu apare odată cu primele două liniuțe ale testului de sarcină, ci se dezvoltă direct proporțional cu contactul fizic și emoțional pe care îl are cu copilul său mic și cu mama acestuia. Un bărbat adevărat empatizează și nu și-ar lăsa niciodată soția să ajungă la capătul puterilor și să încerce un cry-it-out mic de tot, măcar 45 de minute. Că poate merge, Poate mai doarme și ea. Poate – vezi doamne, suferă o dată, dar pe urmă are și copil fericit și e și ea fericită că merge totul ca la carte. Nu mai contează a cui carte… Ferber s-a dezis de cry-it-out pe patul de moarte, însă grupul mamelor bune rău se mărește pe zi ce trece și se încurajează reciproc.

Pentru că probabil un dram de omenie a rămas acolo, atât cât mamele astea al dracului de bune să aibă nevoie de acceptare in ciuda monstruozităților de care se pare că sunt capabile (și aici NU urmează link, doar n-am înnebunit)..

Spre deosebire de alți oameni, eu sunt de acord (nu accept asta, însă accept că se poate întâmpla aproape oricui) că îți poți pierde cumpătul. Că poți greși. Că îți poate aluneca mâna asura unui copil neputincios.

Dar, oameni buni, există leacuri pentru asta! Există soluții pentru oprirea abuzului și pentru vindecarea sufletului chinuit al părintelui care a căzut pe panta asta. Trebuie să te împaci cu tine și să îți impui limite. Când ajungi să îți pierzi cumpătul să-ți repeți că nu ai voie să dai în el/să urli. La început dai un șut într-un dulap, îți dai o palmă peste față, te duci și plângi sau țipi undeva.

E greu să scapi de violență, intri în sevraj mai rău ca la țigări, cafea, zahăr sau gluten. Dar oată ce vezi că ai greșit înseamnă că îți cauți înăuntru disponibilitatea de a te îndrepta și ar trebui să găsești și o metodă care să meargă. După ce, bolnavă și obosită fiind, am avut o cădere, care a survenit după ce mi-am vegheat și copilul bolnav cot la cot cu mine, chiar asta mi-am făcut: mi-am impus limite.

Am momente când vizualizez scene violente când se întâmplă ceva ce nu-mi e pe plac. Targetul meu, îmi dau  seama acum, în timp ce scriu, este ca în curând să nu mai recurg nici la acel mod de defulare. Pentru că de la imaginație la realitate e doar un pas, o palmă, un gest. E ușor să te lași învins de urât și să îți găsesști scuze și circumstanțe atenuante. E mai greu în schimb să lucrezi la capitolul dezvoltare personală de unul singur.

Dar cine-a zis că trebuie să fii singur? Ai grijă cu cine te însoțești ca să-ți spun cine ești. Nu sunt o mamă bună rău. Sunt o mamă care vineri dimineața a preferat să plece nepieptănată și nemachiată la serviciu ca să nu triște să își treazscă copilul înainte de vreme, pentru că uitase ustensilele de tortură acolo și restul din afara camerei intraseră în pământ. Acum nu vă imaginați că am plecat ca nimeni de pe lume, doar că eu știam că am plecat așa – nu cred că altcineva și-a dat seama că aia era o freză pieptănată cu perna.

Eu nu pot să-mi permit un me-time planificat, pot în schimb să urlu puțin la soțul meu că nu mai am timp de nimic și să-l exasperez – da, e un alt aspect la care vreau să lucrez :), de fapt mă străduiesc să renunț la asta, cu ajutprul lui, desigur. Cum? Păi în primul rând mi-a dat mai mult timp din puținul lui. Apoi am încercat să îmi dau seama ce fac eu cu mai mult timp și să îl fur fără să aibă cineva de suferit sau de renunțat la ceva pentru asta. Ajunsesem să mă simt sufocată și cam exploatată după vreo doi ani și jumătate de mămicit și alte activități conexe, dar nu pe bună dreptate. Mare parte din realitate se bazează pe percepțiile personale, care prin definiție nu sunt obiective. Se poate crea timp personal și fără să fugi în altă țară. Fără măcar să părăsești camera. În fond copiii sunt curioși și dornici să participe la activitățile de adulți și dacă se simt parte din ele nici nu mai cer să fie ei băgați în seamă în momentul respectiv, ci se bucură de cine știe ce ipostază nouă. Or, dacă totuși te cer, poți oricând să te consolezi că poate în una din zilele următoare se ivește o altă fereastră favorabilă să-ți satisfaci nevoia respectiva din mers, spontan. E un câștig, nu mai simți că te sufoci.

Stau să mă gândesc la vorbele cuiva auzite de curând – dar le-am mai auzit de-a lungul vieții și din alte guri: oamenii obsedați de ordinea exterioară sunt cei care au fost înstrăinați, lăsați de izbeliște, neascultați și neiubiți atunci când au avut nevoie. Dragostea, dragii mei, nu se oferă cu porția. Ea poate să vină toată sau deloc. Restul nu e dragoste, poate e un surogat, poate vine ca și scuză pentru că nu suntem capabili să oferim dragoste. Și nu, nu e nevoie de un carrier pentru a oferi dragostea necondiționată. Se poate și din brațe, și când copilul te privește din cărucior (asta ca să nu credeți că pe această e vreo siropoșenie AP sau că oamenii care aderă la principiile astea chiar nu au căruțuri).

Am citit odata – de fapt de mai multe ori despre natural parenting sau chiar peaceful parenting. Simt că sunt două denumiri ale unui aceluiași lucru. Instinctul de părinte este acela care iese la iveală după ce ai curajul să decopertezi toate prejudecățile societății în care ai crescut – acelea care se referă la copilul standard căruia i se dă peste bot dacă nu ascultă  (nu neapărat la propriu, există atâtea metode siropoase de a reduce un copil la o masă ascultătoare de carne…). Asta înseamnă a fi în mod natural părinte. A-ți lăsa copilul să plângă sau a nu-i da voie să aleagă în ceea ce-l privește direct se numește abuz. Și de la abuz la tortură mai e un singur pas. Nu înțeleg cum de pot unii să își chinuie copiii cu bună știință, sub pavăza îmbrățisării unor obiceiuri sănăoase. Copiii se nasc cu obiceiuri sănătoase. Ei au etica în sânge, știu să iubească necondiționat și au doar nevoie de apropiere până spun ei STOP. Nu până la trei sau cinci luni, nu până la 4 ani. Ci atât cât au nevoie.

Am făcut un exercițiu de imaginație mai devreme și am înghețat de groază… de groaza pe care o resimte văzând cum se apropie noaptea un copil lăsat singur contra voinței sale, să se obișnuiască să doarmă sănătos. Eu am 31 de ani și am paralizat imaginându-mi că sunt o ființa abia capabilă să se întoarcă pe burtă, care va fi lăsata cândva – nu mi-e clar când, că nu am o noțiune a timpului, doar încep s-o bănuiesc – singură, pe spate, într-un loc căruia îi pot vedea marginile, dar pe care nu-l pot identifica. Dar realizez că voi fi singură ca la marginea Universului, fără măcar să am posibilitatea să urlu de spaimă. Și nu știu cât va dura, nu-mi amintesc bine dacă și când vine Mama. Și nu îmi dau seama de ce mă lasă acolo și de ce uneori chiar și când e lumină nu ajunge deloc la mine. Poate nu o lasă cineva…

Știți ce e mai sfâșietor? Copiii nu sunt răzbunători și nu se pot înfuria pe mama lor. Ei continuă să o iubească și să o accepte chiar și așa, cu porția, numai să vină. Numai că în timp învață să nu își mai bage emoțiile în seamă. Cred că se automatizează. Iar mai târziu au nevoie de liniște și ordine perfectă. Le e teamă să facă o schimbare în orice domeniu al vieții lor pentru că nu știu dacă le va plăcea sau nu. Dar nu-și dau seama că însăși această ocazie de a gusta un lucru posibil neplăcut înseamnă însăși esența existenței. În timp nu mai caută fericirea, au o idee incertă despre fericire, și-o calculează logaritmic și sunt mereu dezamăgiți când le dă cu virgulă, în loc să ridice din umeri și sprâncene și să caute în jur un lucru care să le placă măcar puțin, să își continue viața. Și totul li se întâmplă din cauza celei mai pure dragoste de mamă, mamă care a vrut să fie mama perfectă, cu copilul ei perfect care suge la cerere odata la șase ore și care la o lună de la diversificare mănâncă mai mult decât vecinul de 5 ani. Că e copil cuminte.

Leave a comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

32 thoughts on “Noi și ei. De ce avem bătrâni singuri”

Acest site folosește cookies. Să nu ziceți că nu știați. Apăsați OK pentru a continua să citiți ce citeați până să vă deranjeze bannerul ăsta.