Educaţie românească – partea practică

Despre latura teoretică scrisesem aici.

Ieri am fost la al treilea modul – superb de comunicare nonviolentă. O gura de aer proaspăt, sper să mi se fi lipt bine de suflet, sa nu (mai) calc strâmb. Dacă în primele dăţi am mers împreună, toţi trei, aseară am lăsat-o pe Anda la fratele meu şi la o prietenă de-a lui (care frate a şi luat-o de la gradiniţă). 

Copila a fost cam dezamagită ca nu am luat-o noi, dar s-a descurcat onorabil. Uneori îşsi aducea aminte că e singură, se crispa, apoi se lua cu alte activităţi… Însa odată veniţi s-o luăm acasă a devenit, cum era şi normal, foarte solicitantă. S-a îmbrăcat/dezbrăcat, a supt, n-a mai vrut să meargă acasă (nu casi!), nu voia nici să stea… În sfârşit, ne-am urnit (de bunăvoie) din garsoniera lui frate-miu şi am mers spre casă.

Am luat autobuzul câteva staţii, timp în care Anda ne-a întors cum a vrut: ridică-te / pune-te pe scaun, ţine-te cu amândouă mâinile de bara aia… tati, şi tu trebuie să te ţii! 

La un moment dat ma asezasem din nou, m-a sculat de pe scaun imediat, moment in care un individ care ne privea dezaprobator îmi spune foarte ferm “nu cedati!” Când m-a văzut ridicându-mă, a mai zis odata disperat: nu cedaţi!!! “Că nu trebuie”, că, a zis el cu alte cuvinte, sa inteleaga cine e mai tare. 

Eu m-am facut că nu-l aud (eram şi focusată pe Anda, să previn o criză) şi m-am ridicat. 

Fetiţa voia de fapt să stea ea lângă tatăl ei, iar apoi m-a pus să mă aşez lângă ea. Ce simbolistică extraordinară! Ce ceartă sbtilă! Copilul ne-a arătat că am stricat echilibrul lucrurilor, ne-a cerut, în felul ei fără cuvinte, să fim împreună, n-a arătat că asta era ordinea firească a lucrurilor, a re-creat un moment care i-a lipsit peste zi, cred că a defulat, şi-a rezolvat şi ea o problemă! Ne-a certat că am spart grupul şi rutina de joi după-amiază. Am stat aşa cateva minute, după care s-a făcut iaraşi om mare, s-a dat jos şi s-a ţinut de bară. A vrut să simtă că aparţine, cred eu, dar totul a fost un gest atât de simplu, de clar, de înţelept-copilăresc. Frumos, înduioşător, mi-a umplut sufletul. 

Noi am fost foarte calmi şi empatici câtă vreme a testat limitele şi, prin urmare, desi copilul era obosit si mâţâit, nu a plâns deloc. Am coborât din autobuz în linişte, veseli…. am mai făcut un ocol ritual ca să călcăm pe nişte dale, apoi a mers liniştită cu noi pana acasa. Ba am aut şi un moment delicios în care mergeam toţi în şir indian pe o bordură ca să ocolim o mare baltă…

Acasa intr-adevar nu am scapat de o criza de plâns (am insitat să o spăl pe mâini, de teamă să nu facă din nou conjunctivită; pentru că e clar că e o problemă undeva, tocmai am scăpat de a doua apărută în scurt timp – măcar de data asta extrem de repede, din fericire). 

Dar mi se părea şi normal să defuleze şi ea (triggerul cum spuneam, a fost la mine, am obligat-o să îşi spele mâinile la intrarea în casă, asta întrucât îi era somn şi se freca la ochişori). Pentru ea lipsa noastră de ieri a fost o situaţie stresantă şi adevărul e că şi mie mi-a fst dor de ea, asa că imi imaginez cât de tare ne-a dus ea lipsa în astea două ore in plus de stat departe (deşi se simte bine între tineri şi rău nu i-a fost). 🙂 

Ideea postării era de fapt o constatare: ce norocos e copilul ăsta ca s-a născut în familia noastra şi nu în familia spartanului aceluia – adept al educaţiei sănătoase. Oare cat de timoraţi sunt copiii lui? Sunt sigură că s-a dus acasă şi a povestit ce copil obraznic a văzut el in atobuz si ce i-ar fi dat el doua la cur că o întorcea pe mă-sa cum ii plăcea lui…. Trist.

Leave a comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

5 thoughts on “Educaţie românească – partea practică”

Acest site folosește cookies. Să nu ziceți că nu știați. Apăsați OK pentru a continua să citiți ce citeați până să vă deranjeze bannerul ăsta.