Guest post: infuzie de optimism

Cum am ajuns de la ‘nu aveţi lapte’ la alăptat exclusiv până la 6 luni şi care continuă încă şi după 2 ani jumătate?
Eu o numesc o cale naturală….Alţii ar numi-o amibiţie şi perseverenţă, sau poate doar încăpăţânare şi orgoliu. 
Oricum faptul că am reuşit reprezintă un plus pentru toţi cei care ne ştiu povestea.

David s-a născut la termen, am ajuns la spital pentru că mi s-a rupt apa, am nascut natural cu epidurală şi totul părea să fie aşa cum trebuie…mai ales că în sarcină avusesem de destule ori camăşile pătate de colostru. Şi credeam eu că e un semn bun.
Totuşi, am fost una din puţinele mămici care, la maternitate, se ducea la bebe din 3 in 3 ore doar pentru a socializa cu el. Restul bebeluşilor mancau aproape toţi lăptic de la mămicile lor şi eu stăteam cu David în braţe şi îi povesteam cum o să fie acasă, în timp ce el dormea. Nu părea să am şanse să alăptez… sau în nici un caz nu mi se dădeau şanse să alaptez exclusiv, deşi asistentele mă vedeau bulversată şi încercau totuşi să mă ajute cum puteau. Aşa că m-am obişnuit cu ideea că ‘nu am lapte’ şi mi-am zis că nu e o tragedie..el să fie sănătos!
Am ajuns acasă în a 3-a zi după naştere şi deja începusem să îi dăm lapte praf. Ghinionul (sau şansa, dacă este să privesc strict din punct de vedere al alăptării) a fost că David a început să aibă multe scaune şi să aibă o stare vizibil alterată. Astfel incât după numai câteva ore petrecute acasă ne internam la spitalul de copii cu diagnostic ‘enterocolită’ – deshidratare severă, pierduse peste 10% din greutatea corporală în câteva ore, deci era problemă serioasă.
Şi aşa am ajuns noi la spitalul de copii. Din fericire stăteam amândoi în rezervă singuri, el la incubator cu  lampa de icter si eu zăpăcită şi confuză pentru că viaţa noastră în trei nu trebuia să înceapă aşa….primea în continuare lapte praf (fără lactoză), era pe perfuzii şi pe antibiotic pentru că nimeni nu a riscat să se întample ceva – avea doar 2 zile de viaţă.
În fiecare dimineaţă veneau să îl cântărească. Un motiv în plus de stres pentru mine. Ştiam clar că nu o să ne dea drumul acasă până nu o să înceapă să ia în greutate (printre altele). Cămaşile începuseră să mi se păteze de lapte, mai ales când plângea mă făceam toată baltă (eram într-o stare deplorabilă – lăuză, disperată, bulversată, nici măcar nu mi-a trecut prin cap că există sutiene pentru alăptat sau tampoane speciale pentru sâni). Ştiam că nu e oricum momentul să încep să îl alăptez pentru că pur şi simplu nu era momentul să fac experimente şi demonstraţtii – el trebuia să ia in greutate!
Am inceput să beau mult ceai de chimen şi anason. Am luat, la indicaţia unei farmaciste, Galactogil. Vroiam să alăptez dar nu aveam curaj… credeam că nu era momentul….din biberon ştiam clar cât mănâncă şi era important ca graficul de pe perete cu greutatea să o ia mereu in sus.
Primul succes a fost când, într-o noapte, am reuşit să mulg într-o oră şi ceva 40 de ml…l-am sunat pe tati pe la 2 noaptea (săracul, a crezut că s-a întâmplat ceva rău!) şi i-am spus de succesul meu. Am dus laptele la frigider ca pe un trofeu şi am fost fericită că David urma să mănance următoarea masă de la mine.
Cel mai important ajutor pentru moralul meu de atunci şi nu numai a fost o doctoriţă care, în timpul unei vizite seara (era de gardă ), m-a intrebat ce mananca. Şi, aflând că ii dau lapte muls de la mine şi formulă, mi-a spus să îl pun la san.Mi-a aratat cum, şi….David a inceput sa sugă. Cu forţă, se auzea clar cum înghite, era clar că îi e bine. A fost cel mai fericit moment din acea saptamână în spital.
Inainte de a naşte am refuzat să citesc despre alăptat. Să nu anticipez momentul, poate. De fapt, am refuzat să citesc orice desre creşterea bebeluşului, de teamă că aş chema lucruri rele [nota mea: o prietenă comună şi-a pierdut în acea perioadă copilul la naştere]. Am inceput să citesc în spital dr Spock şi mi-a folosit,.încurajată de doctoritţ respectivă (ce rău îmi pare că nu i-am reţinut numele scris pe ecuson!) şi de ce citeam am început sa renunţăm la formulă, pentru că era clar deja că ia în greutate cum trebuie. Şi doctoriţa la care era David s-a arătat încântată de progresele lui şi că a început să mănânce de la sân. Deja în ultimele 2-3 zile de spital a mâncat 90% de la mine (venea infirmiera cu apa caldă pentru formulă şi o lua cum o adusese).
Am ajuns acasă după o săptămână de când ne internasem. Deja după câteva zile acasă era alăptat exclusiv (cu tot puseul de 2 săptămani care părea că nu mai trece şi care mi-a zdruncinat iar încrederea în mine). Dar, cu susţinerea fetelor de pe forum, am înţeles multe despre mecanismul alăptării, reguli de bază, am căpătat încredere în mine şi am alăptat exclusiv până la 6 luni. Şi povestea continuă…
A povestit pentru voi, cu mare drag, Mămica lui David

Leave a comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

4 thoughts on “Guest post: infuzie de optimism”

Acest site folosește cookies. Să nu ziceți că nu știați. Apăsați OK pentru a continua să citiți ce citeați până să vă deranjeze bannerul ăsta.