Coşmarul din farfurie (III)

Un scenariu apocaliptic? Poate. Dar, aşa cum chimicalele astea ne-au invadat pe nesimţite, tot pe nesimţite pot dispărea din farfuria noastră.

citeşte partea I
citeşte partea a II-a

Vreau să atrag atenţia că mie mezelurile nu mi se par un mare rău ci o delicatesă. Dar mezelurile cu nitraţi şi amidon mi se par un coşmar.

Pasta de roşii este sanatoasă şi excelentă în bucăătria tradiţională, dar pasta de roşii 20% şi amidon 75%, acid citric şi un car de sare mi se pare un vis urât, o jignire la adresa stomacului copilului meu. Dacă vreau să-mi îngroş mâncarea, am făină, cartof, alte legume pasate. Dar şi făina de pe rafturile magazinelor a fost tratată cu înălbitori.

Decizia legată de ce mănânci trebuie să fie informată

Etichetele ar trebui să fie scrise mai mare. Un om în vârstă fără ochelari la el e victimă sigură. Buni a noastră a cumpărat nişte prăjiturele din supermarket ca să facă pomană (în post sâmbăta se face aşa pentru morţi). S-a uitat pe primele două rânduri şi a vazut făină, cacao, zahăr, asa că a luat liniştită, ba a vrut să-i dea şi fetiţei, pentru că le credea sigure. I-am arătat celelte patru rânduri de ingrediente ascunse de un pliu al ambalajului şi camuflate cu fontul de 5-6. Şi chiar după ce le-am citit cu glas tare (o parte din nume erau efectiv de neînţeles, câştigam spânzurătoarea cu ele), a vrut să-i dea copilului. Probabil în ideea că dacă tot le-a cumpărat şi e un incident izolat… Apoi a mâncat chiar ea o prăjitră, am gustat şi eu – aveau gust bun, într-adevăr.

Ce nu îţelege multă lume e că Ministeul Sănătăţii dă avize de scoatere pe piaţă pentru asemenea produse pentru că ele nu omoară pe loc. Dar acelaşi minister ar economisi muţi bani daţi pe tratamente ale unor boli care au rădăcina în alimentarea cu asemenea produse non-letale, dar nu non-toxice, pur şi simplu refuzând accesul unor asemenea coşmaruri pe piaţă.

Aşa cerere, aşa ofertă. Cercul vicios

La mijloc însă sunt mulţi bani. Oamnii cer produse care să arate bine, să aibă gust bun şi să aibă viaţă de raft. Ce are viaţa de raft şi nu e conservă sterilizată ca pe vremea bunicii are o cantitate deloc neglijabilă de aditivi. Este ca în industria farmaceutică, care tratează răul dat de un medicament cu un alt medicament, când soluţia de bun-simţ ar fi fost oferirea unui alt medicament care să nu dea asemenea efecte secundare în primul rând. În industria alimentară, ca să păstrez comparaţia, produsele sunt preparate termic dar pierzându-şi culoarea, gustul şi aspectul, trebuie ajutate să pară din nou prezentabile.

Viaţa lungă de raft e necesară şi din cauză că lanţul distribuţiei este unul extrem de lung: până ajunge la tine în farfurie stă vreo două luni pe paleţi, unde e jucată în picioare de şobolani şi insecte.

A propos de asta am auzit de un caz de moarte prin otrăvire de la o contactul cu o cutie de suc. S-a întâmplat în New York. Supplierul folosise otravă contra şobolanilor în delpozit şi cumva a ajuns şi pe cutie. E bine să spălaţi ambalajele conservelor înainte de a le desface, daca folosiţi aşa ceva. Nu cred că sunt toate otrăvite, dar nu ştiu câţi din voi aţi intraţi în partea din spate a magazinelor? Eu am lucrat în distrbuţia presei şi recepţia mărfii se facea în hipermarket în spate. Acolo se umbla mult, uşile sunt mereu deschise şi este nici mai mult nici mai puţin decât un depozit prăfuit. Transportul înseamnă o mizerie incredibilă, eu plecam neagră pe mâini (deşi revistele erau ambalate), iar apa şi săpunul din toaletele lucioase nu reuşeau să îşi facă treaba complet la prima spălare temeinică.

Nişte produse mai puţin procesate ar însemna o reţea de distribuţie mai eficientă, ar însemna să baţi la fund şi să dai cu capul de perete toată structura merchandisingului modern. Or, asta e foarte greu de făcut. Hipermaketurile rulează nişte sume ameţitoare, iar marii procesatori de mâncare au o grămadă de bani de plătit reclame şi de investit în cercetare pentru ca să apară în presa de specialitate studii care să demontreze dacă nu beneficiile lor, atunci măcar lipsa riscurilor de sănătate mai mult sau mai puţin imediate.

Imitaţia de mâncare

Revenind la imitaţia de mâncare, iată de exemplu surimi. Surimi se prezintă ca un preparat asiatic de peşte. Ce nu ştie multă lume este că e o specialitate modernă, pe bază de amidon şi coloraţi, gust artificial şi 10% maxim peşte de calitate îndoielnică. Este o imitaţie de fructe de mare. Atât. Dar arată atât de interesant, nu-i aşa? Cauţi pe ne şi găseşti reţete de salată de surimi, surimi prajit, etc, etc. Din cauză că e atât de procesat se poate pur şi simplu tăia bucăţele şi adăuga în salată. Prefer crutoanele unse cu pastă de peşte făcută de mine, pe cuvânt. În mare sunt acelaşi lucru, cereale şi puţină carne plus grăsime şi condimente (eu pun şi ceapă) dar au o formă mai prietenoasă şi cred că au trecut printr-un proces de fabricaţie simţitor mai reduse şi mai prietenoase şi cu mediul şi cu stomacul meu. Cred că mai am şi proteinele în starea lor aproapiată de forma naturală, cea ce care designul corpului meu, rod al evoluţiei de sute de mii de ani, le face uşor de mistuit şi asimilat.

Până şi muschiul afumat nu mai e ce-a fost odată, ci un fel de surimi de carne de porc, vita sau pui. Şi măcar de-ar fi carne, dar e făcut din carcase, piei şi grăsime pe lângă amidon şi stabiliyator (carageenan, guma nu-ştiu-de-care), cam în felul în care face Jamie Oliver hamburgeri sau nuggets pentru copiii americani.

La fel şi produsele din lapte pe care le găsim în magazine – în aproape orice magazine. Majoritatea sunt imitaţii de produse lactate, reconstruite din lapte praf, praf de zer, cărora li se adaugă arome şi stabilizatori. Voi vă puteţi măcar imagina cum arată o linie tehnologică în care bagi zer – deci ce rămâne după ce din lapte se scoate smântâna şi brânza – şi pe partea cealaltă scoţi zer la pliculeţ?

Prăjiturelele gem de margarină, praf de ou, îndulcitori mai mulţi decât sunt necesari, iar băuturile răcoritoare sunt amestec neortodox de zahar şi arome şi un sirop concenrat care în urmă cu un an sau doi era de fructe, acum naiba ştie în ce s-a mai transformat.

Mă repet, uleiurile noastre sunt încălzite peste poate iar la un moment dat în procesul de rafinare se foloseste soda caustica, care reactionează imediat cu impurităţile, iar pelicula formată deasupra uleiului este răzuită. Eu nu mă simt confortabil să mănânc ulei în care a intrat sodă caustică, chiar dacă nu mai există nici 0,1 % produse de racţie în compuşi. Mai ştiu de asemenea că în chimie puritate 100% e de neatins, în schimb există prouşi de reacţie secundari, incontrolabili.

Exagerez intenţionat, desigur, dar dacă arunc un ochi în jurul meu sunt asediată de tot felul de produse care imită naturalul şi, mai rău, îl înlocuiesc cu nesimţire. Acestea schimbă standardele şi aşteptările oamenilor, fac ca mâncarea tradiţională să pară insipidă. E curată, aseptică, de-a dreptul orgasmic de gustoasă  şi prezentată frumos.. În orice reclamă la haleală vedem o grimasă de plăcere şi apoi o imagine de vis, când de fapt pe raftul supermarketului ne aşteaptă o amărâtă de cutie de plastic şi înăuntru o cremă cu puncte roşii despre care producătorul scrie inocent că sunt bucăţi autentice de căpşuni.

Cum mă feresc?

Cum să alegi răul cel mai mic? Păi în loc de şuncă de pui pot mânca o friptură la rotisat dintr-un pui hormonisit. Un compromis, o chestie sa zicem acceptabilă, pentru că mănânc doar hormonii şi mă debarasez de aditivii alimentari, înlocuindu-i cu plante aromatice, zeamă de lămâie (poate injectată cu naiba ştie ce, dar măcar îmi dă impresia de autentic) şi pe lângă ea mănânc legume fierte sau prajite, încărcate sau nu de îngrăşăminte, dar măcar nu mai sunt atat de procesate.

Vreţi să spuneţi că mai avem o şansă: să alegem produse bio? Da, dar şi prousele BIO procesate au aditivi: eticheta unui iaurt cu fructe bio arată în proporţie destul de mare ca eticheta unui preparat obişnuit, deşi preparatul vine în borcănaşe de sticlă, iar siropul pare a fi sirop de dulceaţă, îl vezi aglomerat pe fundul borcanului şi are efectiv culoarea unui sirop de casa. Totuşi, am gasit in compoziţie gumă xantan şi alte două-trei chestii care, deşi prietenooase, mi-ar fi plăcut să fie absente. Deci e bine să vă meţineţi cu ochii în patru.

Şi la BIO există marketingul, ştiinţa care, dacă vrea cu tot dinadinsul, atrage ochiul şi înşeală simţurile. Ambalajele capătă, de exemplu, o patină voit rustică. De parcă mănânci ambalajul, nu conţinutul. Ambalajul rustic e un fenomen de care un producător poate profita pentru a vinde un produs relativ convenţional ca fiind o alternativă sănătoasă la produsele finite corporatiste. Şi la BIO trebuie citite etichetele cu atenţie.

Atenţie de asemenea şi la produsele dietetice. Majoritatea sunt mai bogate în aditivi şi substanţe ciudate decât cele care sunt prezentate ca fiind “normale”. Cred că te îngraşi mult mai repede din pricina efectelor secundare ale produselor dietetice decât dacă mănânci untură pe pâine.

Noi am găsit o alternativă la unele din aceste rele. Poate aţi auzit că în vest micii producători din vest au apelat la o metodă de ditribuşie numită coşul săptămânal. Am fericirea de a fi găsit un producător local dispus să îşi împartă produsele în acest fel. Aşadar, voi renunţa la piaţa de lângă bloc pentru măcar o parte din produsele de sezon crescute la soare.

Chiar dacă ar mai folosi din când în când insecticide sau îngrăşăminte, ceea ce înţeleg că nu face, omul încercând să cultive în stilul tradiţional. Iar eu am măcar mângâierea că încurajez producţia locală şi să descurajez traficul cu legume şi fructe (doar ştiţi că demult pieţarii nu mai sunt ţărani).

Oricum, am încredere în Biodumbrava noastră şi apelez la ea pentru că “ţara” noastrp e departe şi noi nu avem maşină, nici mână de lucru să ne cultivăm pământul familiei deocamdată.

Mi-e imposibil să fac în condiţiile actuale în jur de 200 de kilometri săptămânal ca să plivesc buruieni în grădina proprie. Dar poate vreodată voi reuşi să îmi mut familia în mijlocul dealurilor de unde vin şi voi putea să trimit mailuri de serviciu din vârful dealului, de sub bolta de viţă acum părăginită, stând în chaise longue la soare cu cafeaua în faţă, în timp ce copiii se caţără pe balustrada prispei ţărăneşti ca casei bătrâneşti pe care încă o avem “în dial”. Curtea bunicilor mei are un deal, o vale şi o grădină mare, iar înspre nord-vest se vede muntele Cheia înconujrat de dealuri subcarpatice.

Vă las în compania înregistrării unei emisiuni de la ProTV pe care am văzut-o acum două sâmbete şi care mi-a dat sepranţa că oamnii încep să ia atitudinte pentru a-şi îmbunătăţi, pe cât posibil, condiţiile de viaţă, nemaiascunzându-ne în spatele unor argumente precum “suntem prea mulţi şi prea puţină hrană”, “nu ai cum să te descurci altfel”, “ei, până la urmă şi plantele sunt modificate genetic şi recoltele tratate”,

România te iubesc despre hrana sănătoasă la români (mulţumiri Ralucăi că m-a scutit de căutări)
partea I
partea a II-a

Notă: Menţionez că această suită de articole nu este reclamă la afacerea de familie sus-menţionată. Aducerea ei în discuţie în acest fel a fost pur întâmplătoare, o acţiune a mea fără legătură cu vreo acţiune voită de popularizare. Probabil s-a întâmplat aşa pentru că, în acţiunea mea de conştientizare a faptului că acest coşmar din farfurie se întinde mai mult decât îmi imaginam iniţial, am început să caut alternative să mă strecor în exteriorul lanţului trofic convenţional. Ştiam de site de anul trecut, dar fiind sfârşit de sezon nu mai avea rost să mă mobilizez. Şi cred că îmi imaginam că mai găsesc şi ţărani de profesie prin piaţă, dar m-am înşelat. 

Buni îmi spunea iarna asta că există concetăţeni de-ai ei care au încercat să vândă produse cultivate în stil tradiţional, cu îngrăşăminte naturale şi cu minimum de intervenţie chimică asupra plantelor şi au avut ca rezultat un mare eşec comercial. Anii următori au folosit seminţe care dau plante gigant care cresc având aceeaşi formă, îngrăşăminte ca să le umfle şi mai mult şi insecticide să se asigure că nu li se pericliteză recolta. Şi-au păstrat modul tradiţional de cultivare şi seminţele originale pentru producţie la nivel familial. 

Aşa că…