Coșmarul din farfurie (I)

Pe măsură ce citesc mai mult pe subiect, pe atât simt că mă apucă ameţeala. Şi nu pot să nu împărtăşesc cu nimeni asemenea stări mirobolante.

Vă spun cu mâna pe suflet că, daca jumătate, sau măcar un sfert din toate cele de mai jos, sunt adevărate, eu trec pe lapte de migdale şi mă las de iaurturi şi brânză. 
De fapt de brânză încă nu mă las, pentru că am “sibienii” în piaţă şi sper că nu bagă alte drăcii în ea în afară de sare. Şi din câte ştiu, ţin brânza în putină, nu în recipiente de plastic. Vreau sa spun că procedeul lor de fabricare și de păstrare pare să se apropie mai mult de cel tradițional, atâta tot. I-a prins soaţa mea discutând între ei despre o vizită a Sanepidului, acum vreun an şi mai bine. Unul din interlocutori spunea că ei ţin brânza “aşa cum se ţine”, la butoi, dar că butoaiele lor sunt spălate periodic sau mai ştiu exact ce ziceau acolo? 
Ţin minte că mie discuţia asta mi-a stârnit un imens respect, pentru că brânza ţinută în plastic are un gust de-ţi vine să o iei la fugă. Şi sunt încă de atunci clientă fidea a magazinului pricăjit din piaţă, vânzător de mezeluri tradiţionale şi brânzeturi . Poate nu toate vin chiar de la Sibiu, or fi şi din Ilfov, dar tot bune sunt, fraţii mei.
Deşi piaţa asta balcanică mă cam deprimă per ansamblu, am considerat că renunţând la hipermaket pe cât posibil îmi fac un serviciu, că aleg, pe cât posibil, răul cel mai mic. Mai e un avantaj, piața balcanică e al naibii de aproape de casă și astfel reuşesc să fac multe drumuri cu Bebelina după mine, adică per ansamblu sunt mai independentă şi-mi aleg marfa imediat. 

Aditivi alimentari nevinovați?
În supermarket am ajuns să merg ca la război: fiecare alegere e cântărită şi răs-examinată, mă împiedic de acizi citrici aproape la fiecare produs pe care pun mâna, grăsimile parţial hidrogetate se ascund sub cele mai inocente ambalaje, iar când văd nitriţi, nitraţi sau sulfaţi în biscuiţi mă apucă tóate cele, vă jur. Ajung acasă cu ochii jucându-mi în cap mai mult decât de obicei, şi cu migrenă, şi cu un car de nervi, încât soaţa sus-menţionată mai că nu mă mai recunoaşte.
Multe dulciuri și produse de orice fel conțin 2-3 feluri de amidon, asta pe lângă guma xantan și carageenan (acesta fiind și unul din multii compuși care ascund atât de blamatul monosodiu glutamat). Carageenanul se folosește de multe ori în brânzeturi și în mezeluri, dar l-am văzut și unde nici cu gânudul nu gândeam. Oamenii sunt, prin definiție, inventivi.
Poate veți spune că, în fond, și amidoanele astea tot din plante sunt extrase. Bunăoară din grâu șu din porumb. Așa și este, încă nu se fac din petrol, dar acum sincer, când fac pâine sau mămăligă parcă mănânc mai mult de atât. Amidonul nu aduce nimic bun organismului. E o sursă de energie și un bun liant, o scuză  ca să înlocuiască nutrienți de calitate. Dar, oricât ar veni el din surse naturale, în fabrică atât a fost de agitat, întors, pasat, hidratat și deshidratat, încât numai numele i-a mai rămas din ce a fost el odată. Plus că, poate în combinație cu fibrele și vitaminele din cereale o fi bun și el, dar organismul uman nu s-a obișnuit in 50 de ani să rumege amidon și pe urmă să se simtă bine, după ce 10000 de ani s-a servit de fibrele aferente alături de acest compus.

va urma, of course 

Leave a comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

3 thoughts on “Coșmarul din farfurie (I)”

Acest site folosește cookies. Să nu ziceți că nu știați. Apăsați OK pentru a continua să citiți ce citeați până să vă deranjeze bannerul ăsta.