De ce-mi place mei-tai-ul

Are doi ani şi patru luni. Nu e prea mare să fie dusă în braţe? Nu te doare spatele? Copiii nu trebuie să facă efort? Noi avem căruţ, e comod, modern, ne place, nouă ne e bine cu el.



Close so you can kiss. Un mtto care mi-a făcut viaţa mai frumoasă. 

Am ajuns rău, monşer. Când merg pe uliţi şi văd copii stând liniştiţi în căruţurile “lor” mi se par ostracizaţi. Adică părăsiţi, separaţi de lumea reală. De mama lor. De ce face mama lor. Persoanele care conduc căruţuri şi, adeseori, cele care împing leagăne cu copii, sunt absente. Vorbesc la telefon cu cineva drag pentru că plimbă copilul şi se plictisesc.

Când văd copii în căruţ iarna  mi se pare că le e frig. Când îi văd vara în căruţ mi se pare că-i bate soarele şi nu au cum să se ferească.

Şi eu am căruţ.

Când era mică, Anda era un copil docil. Lua for granted multe lucruri care i se întâmplau, inclusiv faptul că uneori dormea în căruţ. Prietena ei, K, nu stătea în căruţul propriu decât reprize de 10 minute maxim, după care era mutată într-un masrupiu baby bjorn, unde era zgâlţâită continuu (dacă i se face frică de carusel când mai creşte ăe bune că o să-i arăt obrazul :))) ). Anda nu a cerut niciodata atât de insitent să fie purtată. Nu o înţepa căruţul, doar pătuţul. Dar asta e altă poveste. Asta nu înseamnă că mare parte din viaţa ei nu a fost ţinută în braţe.

Ţinând-o atâta în braţe şi ajutată de prezenţa stingheră a unor fâşii rămase de la noile noastre draperii de dormitor, special croite pentru noua noastră casă, mi-am improvizat un wrap. De la asta până la a-mi coase unele a durat chiar puţin. Am folosit o colecţie impresionantă, pe care o puteti admira urmarind postarile cu label-ul “carrying mz baby…”

Câteva vorbe despre schimbare

Când mademoiselle a crescut şi a început să vrea ba călare ba pe jos am trecut la sling fix. Fiind uşor de croit, m-am încumetat şi la el, dar la un moment dat mi-am dorit ceva de dus în spate. După cântărit între mei-tai şi ombuhimo, l-am ales pe primul.

Eu nu am ales SSC (soft baby carrier – ceva intre marsupiu si baby carriere textile clasice, care permite copilului pozitia broscuţă, atât de apreciată şi recomandată de ortopezi) pentru ca mi se pare ca nu face suficientă priză pe spatele meu si e cam gros pentru vară. Ombuhimo e un mei-tai cu catarame, e bun pentru dusul în spate, dar nu merge decat cu greu şi pentru puţin timp pentru dus “pe faţă”. Mie-mi place să o văd pe fată când doarme, să ajung s-o pup în proce moment şi să pot vorbi mereu cu ea. Şi slingul fix mi-e bun, dar când doarme am o mână ocupată.

De ce ne e bine aşa

Anda cântă când o ţin agăţată de mine. Povestim ce vedem pe stradă, ne atingem mereu, se simte în siguraţă, o miros şi mă miroase si ne ţinem de cald una alteia. Iar când e cald transferul de căldură se face foarte eficient în textile, am incredere ca o ajut şi pe ea. E ferita de vânt, iar iarna îi ţin de cald, e ca şi cum ar merge tot timpul liptă de calorifer. 

Nu în ultimul rând, mei-taiu-ul îi vine pe tot spatele, deci se poate odihni liniştită, când doarme e ca şi cum ar dormi în pat, pe burtă. Sau într-un hamac, pentru ca îşi poate lăsa liniştită toată greutatea şi pe spate, deşi e măricică. . Avem şi un fel de gluga care poate să-i sprijine capul. Ce-mi doresc în plus e un fel d  scară unde să-şi poată odihni picioarele care deja sunt prea lungi şi mie mi se pare obositor să tot atârni cu picioarele în gol. 

Chestiuni “tehnice”

Datorită modului de prindere, cele 12 kilograme ale Andei sunt extrem de usor de dus. Am mers weekendul ăsta ore întregi cu ea legata pe faţă şi nu am păţit nimic. Şi mi-a fost foarte comod, am mâncat sărăţele, am făcut tracţiuni la bară, am vorbit tare, m-am bălăcit în soare. Ca şi feeling al poverii, e ca şi cum ai fi din nou gravidă, doar că stai mult mai bine cu echilibrul. Eu am 49 de kilograme cel mult, iar Anda are 12. Nu mă bucur de o forma fizică de invidiat (mă gândesc la rezistenţă). Pot fi oricare dintre voi. În plus, am serioase probleme cu spatele. În sling fix o pot duce destul de mult, de asemenea.

Legat cum trebuie, însă, un mei-tai nu-ti trage umerii sub povara aidoma unui rucsac mult prea greu. Un sling uneori te jeneaya pe umar, la un copil mai greu. În ambele cazuri, însă, de vină de obicei e doar purtătorul. Odată ce îînveţi să aranjezi bine materialul şi să dispui greutatea, durerea e minimizată, dacă apare, asta se întâmplă după un număr de ore.

Ca şi la slingul fix, materialul se dispune de la un genunchi la celălalt al copilului. La mei-tai, nu atât pătratul de pe spate se dispune astfel cât să-i susţină piciorul, cât bretelele matlasate. Eu am o ediţie de vară, bretelele sunt mai putin matlasate. Totuşi, nu-i intra în carne, asa cum mă aşteptam.

Downside:

Încă am nevoie de ajutor să-l pun, deşi îmi dau seama că mă descurc şi singură în caz de forţă majoră. Dar cum noi ieşim de multe pe distanţe lungi toţi trei, împreună… de ce nu? L-am pus eu singură la un moment dat în spate, darămite pe faţă să nu pot??? De asemenea, poţi târî bretelele mai lungi pe jos. Dar partea aia nu intră în contact cu copilul, deci nu e aşa mare pierdere. În timp înveţi să îl fereşti.

Leave a comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

40 thoughts on “De ce-mi place mei-tai-ul”

Acest site folosește cookies. Să nu ziceți că nu știați. Apăsați OK pentru a continua să citiți ce citeați până să vă deranjeze bannerul ăsta.