Noul meu nume

Relativ previzibil, Ţiţi. Se duce la uşa de la intrare cand intârzii şi strigă: ţiiiiiiţiiiii! urcând primul i, ca şi cum ar striga pe cineva pe nume. Ieri m-a vazut încă de la geam şi m-a strigat la fel, Ţiiiiţiiii!

Presimt că toţi copiii mei mă vor striga la fel, lumea care mă cunoaşte mă va opri pe stradă şi-mi va spune bună, Ţiţi, pe acelaşi calapod ca Nuţi, ce mai mă voi reinventa. Well, Ţiţi să fie, aşadar.

Le personifică de ceva vreme pe doamnele ţiţi. Deşi n-o mai foloseşte de vreun an pe stânga decât pe post de jucărie când suge, o iubeşte la fel de mult ca pe cealaltă. Când termină de supt le pupă cu zgomot pe fiecare, le acoperă frumos, mă mai pupă şi pe mine pe gât, pe faţă, pe decolteu şi pleacă la joacă.

Şi totuşi, nu mereu le vrea în preajmă. Nu este o dependenţă, e mai degrabă o relaţie mutuală de asigurare a confortului de bază, cum să explic să mă fac mai bine înţeleasă de multele persoane care nu au mai trecut prin aşa ceva?

Doamnele ţiţi sunt paşapotul meu de intrat in casă în anumite zile, dar in altele vrea să suga la vreo oră după ce m-am aşezat pe undeva, am mâncat (eu), am socializat (noi, ai casei).

Are nopţi cand suge de trei ori şi nopţi când suge la culcare şi la şase dimineaţa, probabil că asta are legătură şi cu modul în care s-a alimentat în ziua respectivă, cu dorinţa ei de apropiere, cu lucrurile care o deranjează, precum erupţia dentară de la doi ani. Motive pentru ţiţi se găsesc destule, numai să fie lăsată să şi le exprime, nu să şi le reprime, cu deja clasica distragere a atenţie practicată de multe mămici obosite de prsiunea socială, familială sau, de nu, de propriile prejudecăţi peste care trec la nivel conştient dar pe care nu le pot rezolva la un nivel mult mai intim al conştiinţei. Sau, de ce nu, de propriul impuls de moment, pentru că să ştiţi că a rămâne la dispoziţia unui toddler alăptat nu e de multe ori floare la ureche. Uneori refuză să sugă corect sau suge pe uscat şi doare, alteori foloseşte poziţii acrobatice, te face părtaşă la lumea lui jucăuşă – iar pentru un om care nu mai are deloc loc să-şi expandeze personalitatea pentru că totul este ocupat de nevoile celorlaţi sau de corvezile zilnice (mă gândesc de multe ori la timpul enorm petrecut în afara casei, la muncă), lucrurile devin presante (ca să folosesc un termen blând). Ai impresia uneori că te reduci la un mare sân. Dar dacă respiri adânc şi te linişteşti revezi întregul tabou şi poţi din nou să-ţi găsesşti un dram de confort personal fără să negi nevoia celui mic de a sta lângă, pe, lipit de tine o perioadă. Care, cu cât eşti mai liniştită, cu atât e mai scurtă. Cu cât ăţi trece mai rar prin cap că rei să înceteze, cu atât lucrurile decurg mai lin şi copil pare mai independent şi te va solicita mai puţin.

Anda m-a învăţat că întotdeauna a avut un motiv serios să mă ceară în felul ăsta lângă ea. Aşa că, dacă mai am uneori parte de cluster feedings acum, când e aşa de mare după standardele noastre sociale atât de sănătoase, mă liniştesc cu gândul că aceste sesiuni se vor rări singure până la dispariţie, când fata va găsi, uneori ajutata de restul familiei, alteori de una singură, alte moduri de a se linişti, adormi, rasfăţa, cere afecţine sau oferi afecţiune.

Până atunci, dacă există disponibilitatea celor din jur să mi-o preia o vreme cât de scurtă în reprizele mele de stat acasă, atunci când mă solicită mult din toate punctele de vedere, sau măcar să mă ajute să împlinesc cumva în acelaşi timp o parte din nevoile personale de autcultivare, sau micile plăceri care mi-au mai rămas, sau dacă mă suplinesc in treburile casnice în zilele când Anda suferă aceste mici crize de afecţiune, iar nevoia mea cea mare este sa ii fiu alături până se umple de contactul fizic atât de necesar la vârsta ei, toate lucrurile vor merge strună.

E mult mai greu să găsesşti un echilibru între toate laturile astea când nu ai ajutor din partea celor din jur. O femeie singură ştie măcar că trebuie să caute expres acest ajutor, dar o mamă care are bărbatul acasă are şi nişte aştepări în ce priveşte timpul acestuia petrecut cu copilul sau ajutorul oferit  la treburile care se ivesc, şi care nu sunt întotdeauna condiţioate de cheful cuiva, ci sunt lucruri pe care dacă nu le faci tu va trebui să le fac tot eu. Şi aşa, dacă nu descoperim că timpul are acceaşi valoare inestimabilă pentru amândoi, unul are time out iar celalălalt descoperă că-i e greu să şi respire. Şi, când nu mai găseşti nici timp să îţi acorzi măcar un minim de îngrijire personală, ajungi să răbufneşti în felul ăla pe care toţi, dar absolut toţi bărbaţii nu-l înţeleg şi-l resping, vorbind de femeile astea care niciodată nu sunt mulţumite.

Cu Anda mi se certifică faptul că, lăsat în pace, un copil decide când e momentul cel mai bun pentru a schimba un stil de viaţă mai basic, mai legat fizic de mamă, cu unul în care învaţă constant să-şi reguleze relaţiile cu membrii familiei şi cu alte persoane cc are interacţionează. Şi sănătos este (sau aa mi se pare mie) ca trecerea să se facă pe cât posibil treptat, pentru că aceste lumi, aceste deprinderi au graniţe incerte, se formează în timp, pe nesimţite.

Vedeţi voi, pur şi simplu descoperi că nu mai ajunge o ţâţă ca să potoleşti un plâns (şi vai cât de uşor era când aveam panaceul universal lângă noi! mie deja mi-e dor de vremea aia), când curiozitatea învinge teama sau foamea, când dorinţa de a face singură un noian de lucruri noi, precem căţăratul pe fotolii şi pe canapea fără un dram de ajutor, desentul cu iaurt pe masa de cafea şi pe parchetul aferent sau cu pixul sau carioca pe pereţii casei noastre tunate sau Mickez Mpouse Clubhouse capătă întâietate în preferinţele copilului mic… Văd că mi se schimbă chopchila pe zi ce trece: uneori e năzuroasă, alteori o prezenţă extrem de jucăuşă şi agreabilă, de multe ori ne face să ne punem nervii pe moaţe pentru că deh, e greu să explici unui adult cum se vede lumea rin ochii de copil! Dar, per ansamblu, e o experienţă atât de nouă, de frumoasă, şi pentru mine, încât aştept mereu seara ca să ajung în braţele ei, să văd de data asta ce vrea să mai facem.

Acum doă zile m-a ţinut de gulerul jerseului şi am mers prin casă în patru labe de-am ameţit. Apoi m-a călărit, după care am făcut pe calul cu două picioare, pentru că nu mă mai ţineau genunchii să defilez ecvestru pe gresie. Şi am făcut puzzeluri, şi am desenat pe touch screen cu Doodle master (operaţiune denumită, telegrafic, şişi?) – preferatul ei e un cal pe care-l colorează integral in roşu, apoi in galben, apoi în albastu, apoi în verde, dacă încerci să foloseşti mai multe culori nu e deloc bine, nu e în concordanţă cu viziunea artistică a domnişoarei.

Îmi place de mor acest echilibru al lucrurilor pe care şi-l creează copii mici, felul în care anumite gesturi, banale în ochii tăi bătrâni, strică echilibrul tuturor lucrurilor, dărâmă eşafodajul unei lumi întregi: nu, nu merge pe-acolo, nu trebuie să mergi pe acolo, trebuie să mergi dar prin partea stângă şi numai cu paşi mărunţi, ţinând degetul arătător într-un anume fel numai de copii ştiut. Şi atâtea alte lucruri minunate, parcă desprinse din cartea cu vrăji, faptul ca desenăm un cerc şi neapărat un altul în interiorul lui şi numai pe urmă trecem la următorul cerc de desenat… Faptul că trebuie să avem codiţe neapărat simetrice şi într-un punct fix, cu precizie de orinul micronilorş dacă greşeşti atât de tare se supără încât orice încercare să-ţi repari marea greşeală, orice tentativă de a-ţi exprima scuzele şi de a oferi un umăr consolator rămân sortite eşecului timp de câteva minute. :).

Copiii cresc încet şi frumos.

Leave a comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

12 thoughts on “Noul meu nume”

Acest site folosește cookies. Să nu ziceți că nu știați. Apăsați OK pentru a continua să citiți ce citeați până să vă deranjeze bannerul ăsta.