Egoismul părintesc

Descopăr că lumea din jur (posesoare de copii mici) are numai probleme existențiale si, deşi toată lumea spune că nimic nu egalează marea fericire de a avea copii, eu una n-o prea văd dacă dau vreun search pe google după anumite întrebări părinteşti.

E greu să ai grijă de urmaşi când vrei să ţii la obiceiurile tale, dar cine-a spus până la urmă că este nevoie să nu schimbi nimic? Cine devine părinte evoluează, îşi pierde vederea egocentrică, îşi planifică timpul şi-şi evaluează posibilităţile în funcţie de familie, fie ea chiar şi monoparentală. Sau aşa ar trebui să fie. E greu să înţelegi din afară cât de chinuitor poate fi pentru produsul societăţii noastre consumeriste să renunţi la sine în favoarea unui alt eu, care îţi copiază atât de uşor părţile negative şi atât de greu părţile pozitive. Poate acest lucru se întâmplă şi pentru că atât de mult încercăm să părem buni, încât noi înşine facem abstracţie de părţile noastre negative. Efectul este că eliminăm aceste trăsături (din nou, negative) prin toţi porii, le înglobăm în micile gesturi inconştiente. Noi, ca exponenţi ai umanităţii, întărim zicala care povesteşte despre paiul din ochiul vecinului muuult mai vizibil decât bârna din propriul ochi.

A fi părinte presupune şi evaluarea unor asemenea riscuri. Copilul devine oglinda ta. Nu de puţine ori mi-am descoperit tare foarte urate doar urmărind-o pe Anda. Am ajuns să mă simt vinovată de a fi încărcat-o fără voie cu trăsăturile mele negative. Mi-e greu să renunţ la inhibiţii şi tradiţie, dar şi dacă aş continua să mă concentrez pe această vinovăţie aş ajunge în pragul nebuniei nu mai târziu de câteva zile.

Atunci care e calea? Eu am ales să fie eu însămi, să-i spun când mă deranjează cate ceva la ea ca şi cum ar avea 10 ani mai mult, să ţin uneori la spaţiul meu intim, chiar dacă doar pentru 2 secunde, după care să pierd invariabil lupta, s-o iau în braţe apoi şi să-i spun că-mi pare rău, că, iată, aşa face o mămică obosită, dar că o iubesc mult. În timp am reuşit să accept că nu pot fi aşa cum citesc pe frumurile de attachment parenting, dar, comparându-mă cu ceea ce văd în jurul meu, îmi dau seama că sunt mult mai permisivă decât media părinţilor români îm mijlocul cărora mai mult nevrând decât vrând trăiesc acum. Şi, citind şi mărturii de prin străinătăţuri, îmi dau seama că pot oricând pica din lac în puţ din punctul ăsta de vedere.

Aşadar, am ajuns să accept că pot greşi şi nu e interzis să fac asta, însă faptul că am ajuns să conştientizez o greşeală e începutul eliberării mele. Vreau să mă dezbăr de prejudecăţile generaţiei mele, de limite, de inflexibilitate, vreau să nu fiu cicălitoare şi să nu impun copilului meu să facă un anumit lucru, ci să mă bucur de colaborarea şi de încântarea sa. E un drum anevoios, recunosc că uneori îmi vine să setez şi eu limite solide şi chiar încerc, iar copilul meu, surprins, se conformează pentru moment. Ce mă face însă să nu recurg des la asemenea practici mai des decat o fac (exasperata) e faptul că, atunci când eu pun o limită, ea descoperă o supapă diferită prin care poate elibera presiunea. Şi nu văd de ce-ar trebui să mă scarpin de-a curmezişul. Prefer să-i spun că am nevoie să fac un lucru sau că n-am chef să fac un altul, şi să-i aduc aminte cum nici ea nu are chef să facă ce-i cer eu, de exemplu să mănânce atunci când îi ofer ceva – atunci de ce trebuie să mănânc ce-mi îndeasă ea pe gât? :)). Urasc expresia “nu e voie”, iar “e rusine” mi se pare cel mai mare generator de coşmaruri in viata zilnica a cuiva.

Am ajuns, ca de obicei, să divaghez. În dimineaţa asta, de fapt, am descoperit că o mămică din anturajul meu virtual are o mare problemă existenţială (fără urmă de peiorativ): s-a săturat să doarmă cu copilul ei. A dat şi un link pe care drept să spun încă nu l-am citit şi mărturisesc că încă n-am curajul c-o fac, mi-e teamă de ce-aş putea găsi acolo. Nu vreau să citesc despre cum să-mi dresez copilul să devină mai frustrat decât aş putea să-l fac eu prin micile mele ieşiri inconştiente de care povesteam mai sus.

De când e lumea şi pământul, până şi feţele regale îşi comandau paturi pentru întreaga familie. O cinstită familie regală din Anglia feudală se mândrea cu un pat de…36 de persoane! Şi nu găseau nimic indecent, ci era un mare motiv de mândrie, de ce nu, naţională, şi un semn al bunăstării. A trebuit să apară perioada victoriană, care a inventat motivul femeii frigide, înger al căminului şi castă crescătoare de copii, nu mai mult de doi, ca să se inventeze conceptul de dormit separat. Ca orice rău, acesta îşi are originile – unde altfel – tot in Europa. Dacă stai bine să te gândeşti, pe lângă comoditatea unui asemenea aranjament pentru un soţ din acea epocă patriarhală, avea şi semnificative beneficii de ordin economic. Cum să se mai fi dezvoltat o industrie a mobilei dacă nu era nevoie de un pat pentru fiecare cameră?

Cum să nu încurajezi tendinţa de a hrăni copilul cu un surogat pentru a-l învăţa cât mai repede independent de părinţi, adică cu mult înainte de a merge pe propriile picioare şi vedea bine în spaţiu? S-a bătut apa-n piuă de multe ori şi pe tone de hârtie despre beneficiile locului steril de dormit, a hranei sterile şi atent controlate, încât nici nu e de mirare că în zilele noastre părinţii cred că e de-a dreptul deplasat să-şi primească copiii între ei. În plus, patul a devenit locul universal de făcut sex, adică tocmai chestia aia ruşinoasă de se face în fundul gol (alt tabu). Cum să pui un copil pur într-un asemenea tablou murdar?

Lumea face abstracţie de faptul că singura hrană cât mai apropiată de noţiunea de steril este laptele matern, că un copil este colonizat de catralioane de bacterii şi alte microorganisme de-ale mamei tocmai in timpul naşterii naturale şi a contactului de imediat de după naştere, iar faptul de a trăi în acelaşi loc cu părinţii, în loc de a supune copilul unui mediu viciat, îi oferă şansa de a nu face loc unor microrganisme contra cărora mama nu îi oferă apărare, pentru simplul fapt că e mult mai puţin probabil de a fi fost expusă germenului respectiv şi de a fi secretat anticorpii necesari care trec in laptele ei? Câte infecţii cu stafilococul auriu ar fi putut fi evitate în primele zile din spital ale nou-născutului dacă acesta ar fi fost încredinţat mamei imediat după naştere (cu ajutorul de rigoare, dat pe vremuri de moaşă, de naşă, de mamă sau de socra plus partea masculină).

În multe spitale copiii încă sunt întemniţaţi în medii pseudo-sterile, făcând cunoştinţă cu germeni mult mai rezistenţi decât ar fi primit stând în patul mamei lor, pentru că e vorba de germeni trataţi şi răs-trataţi cu rezistenţă la dezinfectanţi şi la antibiotice.

Un alt lucru pe care nu-l inteleg este spiritul de a face economie pe copilul tau. Ai nevoie de un lapte praf si te uiti sau te gandesti si la pret printre altele. Pai daca te gandeai la pret ar fi trebuit sa tragi cu dintii sa alaptezi, pentru ca asta e cea mai ieftina varianta, nu? Dar daca nu s-a putut ;i nu s-a putut (si cum de multe ori scriam asta nu-i un capat de tara), atunci macar cantareste variantele mai sanatoase din punct de vedere nutritional, nu financiar. Cineva scria despre lapte formula preparat in casa. Desi reteta in sine nu mi se pare ca este printre cele mai sanatoase alternative, cred ca bate la fund multe retete de lapte formula de pe piata şi merita incercata.

La fel cu scutecele, sau cu incaltamintea de calitate, alternativele cele mai ieftine nu sunt neaparat cele mai bune. Nu se face rabat la propriul copil. Se poate face insa economie la micile capricii ale parintilor – se strang mult mai multi bani daca mama renunta la fumat decat daca economiseste la niste scutece, alegand in schimb sa dea un munte de bani pe creme de scutec ca sa repare problemele inerente ale pielii. Se poate renunta inclusiv la haine, in concediu maternal in fond nu te alege nimeni, iar sexi poti fi si cu panza de sac pe tine daca te aranjezi un pic. E drept ca exista o industrie foarte manipulativa care incearca sa traga cu dintii de spaimele parintilor, obligandu-i de-a deptul sa aleaga lucruri care de care mai scumpe si mai inutile. Prin urare, trebuie intr-adevar multa documentare si sondaje de opinie printre cunoştinte sa poti discerne intre jucariile pentru parinti şi lucrurile cu adevarat necesare.

In general, alternativele sanatoase sunt cele mai simple. Pe termen scurt pot sa nu fie cele mai ieftine, insa pe termen lung se reduc sistematic costurile la nivel general pentru intreaga familie. Lucrurile de care “ai nevoie” se reduc sistematic ca numar, dureaza mai mult, au mai putine efecte adverse care necesita mai rar tratament reparator (de specialitate). Trebuie doar sa ne lasam putin egoismul la poarta.

In alta ordine de idei, La multi ani, Ramona!

Leave a comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

24 thoughts on “Egoismul părintesc”

Acest site folosește cookies. Să nu ziceți că nu știați. Apăsați OK pentru a continua să citiți ce citeați până să vă deranjeze bannerul ăsta.