Dimineaţa cu Anda, copiii şi bunele noastre intenţii

I-z zis ursului de pluş (de fapt e o maimuţă buzată cu o inimioara pe obraz: vino-ncoa’ . Am impresia ca a mai zis ea co de multe ori, nu ştiam că ar insemna asta. Acum a zis odată rerlativ corect, poi n-a mai putut şi a zis co.

Am vrut să-i dau pantaloni şi m-a pus să-l îmbrac pe acelaşi păpuşoi. Spre norocul meu, a acceptat şi ea alţii, pe care a descoperit bucuroasă ursuleţi în timp ce-i puneam.

***

Ne-am uitat adineauri pe niste cărţi. Într-una e Cenuşăreasa, împreună cu diverse personaje. Le-a făcut cucu-bau (că a văzut că au ochi), apoi trece moşu (adică ueeeee tit! cu gesturile aferente de rotit degetul pe faţa şi burta personajelor, iar la tit clic pe nas :)). Ea spune tet mai mult decât tit. Mai este în carte o fetiţă, Bucle-Aurii, pe care a pupat-o zicându-i bibiii, biibii, cu voce înaltă, mângâietoare şi foarte muşcabilă. I-a suflat î mâncare să n-o ardă şi i-a zis plecă când a văzut că a căzut cu scaunul. Şi…. a pupat-o cu zgomot, pe mai multe pagini. Într-altă carte am găsit pisici care fac miau, de fapt mau, ba, adică broaşte, care fac oac, i-am zis eu (nu mai ştiu cum a zis ea) şi pui care fac piu-piu. Până acum nu era foarte interesată de personaje, adică trebuia să le vadă dar nu interacţiona cu ele şi, mai ales, nu povestea ce vede. Într-o carte cu fructe i-a dat şi cangurului ei nişte portocală.

Chinuie pisica aia în fel şi chip şi cu mare drag. Şi aia toarce, deşi eu mă aştept să fie strangulată din moment în moment. Ei, bine, dacă-i place atât de mult, am decis să intervin mai rar între ei (pisica e băiat). 🙂 Şi chiar când miauna la ea în braţe, că nu stă mereu tocmai comod, când scapă tot lângă ea stă. Deci dacă nu fuge înseamnă ca mai vrea, nu? Norocul meu şi al pisicii e ca se interesată de ea destul de rar. Azi, ca s-o mai scap, am puat-o şi mi-am pus-o în cap. Anda, la fel, i-a pus-o şi ea în cap.

Mai devreme m-am întins, când eram de lungă, în bucătărie. S-a întins şi ea, era uberdrăgălaşă, mi-a înseninat dimineaţa.

Mi-a turnat cafea cu cana filtrului. Din braţele mele, nu vă oripilaţi!

Mi-a ţinut făraşul la tot măturatul de dimineaţă. O bomboană gospodină!

A mâncat unt pe pâine. Mânca-o-ar mama! Banana am mancat eu şi i-am oprit una pentru mai târziu.

***

Weekendul ăsta am văzut doi bobocei: pe Crina sâmbătă şi pe Robi – sărbătorit de doi ani – duminică. Odată cu Robi am văzut o mega-gască de copilaşi, pentru că am fost la party! Mulţi sunt copii pe care-i vedeam când era Anda mică şi vai, doamne ce-au crescut toţi! Pe K nici n-am recunoscut-o, are părul inelat şi luuuung până la mijloc.

Anda a fost cuminte, ea aşa e de fel, un copil foarte calm, nici n-ai zice că ştie să urle. Ei, dar noi ştim!

La un moment dat, am mers la un restaurant de lângă locul de joacă să mâncăm (făcea parte din organizare). Pe Anda am vrut s-o iau cu noi, în ideea în care va vrea să mănânce şi ea ceva. Măcar un buchet de broccoli. Nu, nu, n-a vrut, dar nici să plece de lângă mine înapoi la joacă n-a vrut. Şi-a făcut de lucru lângă masă, spre marea mirare a unora din părnţi, dotaţi pesemne cu copii de putere mare :).

Anda a mâncat şi ea: ţâţă în timp ce mâcam eu – dar şi de-aia puţină, doar cât să pricep eu că nu, nu vrea papa. Şi, când a fost momentul, nişte tort cu ciocolată (eu am vru să-i dau nişte cremă cu vanilie dar…) . Când s-a terminat, s-a dus la masă să vadă dacă mai e. Mai devreme fuseseră şi işte tarte cu fructe pe-acolo, cu căpşune şi kiwi. Mi-a dat să mănânc absolut toaate bucăţile cu linguriţa, deşi eu as fi fost dispusă să o las să încerce. Nu mă pot plânge că n-ar fi slectivă, păcatele mele, asta nu.

Ne-am întors acasă cu autobuzul şi acolo Anda început să se defuleze. A urlat, s-a tăvălit puţin (pe jos, de dragul spectacolului şi vreau să subliniez căse uita la noi cu coada ochiului şi avea grijă să nu cumva să se lovească :))) pentru că am vrut să-i deschei fermoarul jachetei. Jacheta era nouă, mov, parţial glossy şi cu nişte şireturi cuceritoare şi ea a crezut că vreau să i-o iau înainte de a se bucura din plin de noutatea ei.

Când a urcat lume (eram la capătul lui 301, adică în Băneasa, vis-a-vis de Jolie Ville) n-a mai făcut nimic. Doar, mai târziu, s-a plimbat prin autobuz şi lumea s-a simţit datoare să îmi spună s-o ţin că se loveşte. Eu am zis că asta aştept, ca să stea locului pe urmă. S-a uitat tanti la mine ca la un cal breaz (şi soţul meu s-a uitat prima dată ciudat la mine, cred că am răspuns cam înverşunat).

nda, când a văzut că: 1. se aglomerează şi 2: se îngroaşă gluma cu ţinutul echilibrului, a fost mai cooperantă. Când a vrut însă să vadă cum se deschid uşile şi dacă poate ajunge din faţă la mijlocul maşinii, m-am ridicat şi am fost lângă ea. Dar chiar nu mi se pare nici că ar fi normal nici că ar fi nevoie să frânez orice acţiune exploratoare, doar pentru că e puţin neconvenţională. În fond, nu exista niciun ubiect contondent prin prejmă, iar copilul este învăţat şi să se ţină de bară şi să cadă în fund. Riscuri există peste tot.

Sâmbătă în Pipera, după ce-am intrat cu fata prin turnichet, m-a atenţionat paznicul că să ţin doamnă copilul ăla. Se apropia de scări cu căruciorul ei de păpuşi, tatăl ei era exact la marginea scărilor, cu căruţul ei, iar eu în spatele ei, abia trecusem de marele de metal. Cum am mai spus, copilul meu e foarte prudent. La scări oricum începea să încetinească ca să primească sprijin şi nu a coborât singură neţinută. Adică decât recent, când a simţit că-şi poate purta nestingherită greutatea de pe un picior pe altul şi asta nu s-a întâmplat la metrou und sunt 30 de trepte, ci undeva unde rau una-două iar mediul era, ei bine, familiar. Omul ăla, în schimb, ar fi putut declanşa o tragedie cu toate bunele lui intenţii cu tot, pentru că eu prima dată nu am înţeles ce spunea, mi-am întors faţa către el să-l întreb ce vrea şi atunci chiar mi-ar fi putut cădea copilul, pentru că a fost o fracţiune de secundă nesupravegheat.

***

Vreau aici să intercalez un episod despre supt, pentru că dacă n-asş scrie despre asta aţi crede că aţi greşit blogul. Când am ajuns ieri seara în staţie,  era pustiu şi întuneric şi Anda a vrut să sugă. Tocmai plecaseră două autobuze, unul imediat după altul, deşi cel din urmă sofer ne-a văzut sigur cărând copilul la câţiva paşi în urma lui şi tot a plecat de pe loc.

Prin urmre, a trebuit să aşteptam următoarea maşină şi, cum spuneam, Anda a vrut să sugă. Am lăsat-o şi am mers aşa atârnache în refugiu unde era şi o bancă. Cum a văzut banca, lumina, un cadru mai familiar, nu a mai vrut sânul. A vrut să stea şi ea pe bancă lângă noi, precum un cpopil mare ce era. Aşadar, cine se hazeardeaza să nu ofere sânul că nu e locul potrivit, s-ar putea să aibă o surpriză cu urlete de proporţii. Precum am precizat într-o grămadă de locuri deja, pentru un copil alăptat (mai ales mai mare), sânul e legătura cu baza, locul sigur într-o lume nesigură, în primul rând. Şi părinţii nu sunt nişte dumnezei care au dreptul să-i refuze o necesitate de bază pentru că se simt încorsetaţi din punct de vedere social. Cred că lumea din jur, mai degrabă, trebui forţată să-şi depăşească limitele care-o fac să tuşească sau să se strâmbe când îmi văd copilul agăţat de sân. În momentul ăla, douzeci de braţe iubitoare n-ar fi făcut ce-a făcut ţâţa aia venită la timpul ei.

Când Anda va simţi că nu mai are nevoie de sân pentru a se simţi sigură de sine şi de cei din jur, ei bine, atunci şi numai atunci nu-l va mai primi. Asta nu înseamnă că n-o refuz nici eu niciodată. În aceeaşi seară, în alt autobuz, prins întâmplător aproape de casă, era în sling într-o poziţie stranie (din proprie iniţiativă aşa) şi ar fi vrut să sugă. Ştiam că e ruptă de somn şi mai aveam 5 minute până intram în casă, şi mai simţeam că îm momentul ăla poate aştepta, mai ales că aveam şansele să fructific un culcat -fulger odată ajunşi în casă. Aşa că n-am scos-o din harnaşament, deşi şedeam pe un scaun. Şi da, s-a culcat aproape instantaneu. Ca niciodată.

***

Azi-noapte a visat rău că a gemut şi n-a vrut să pun mâna pe ea. S-a întors spre tati, care a luat-o în braţe şi, iată, a fost de-ajuns să se liniştească, practic a scos câteva gemete. Multă informaţie de dospit pentru o grăunţă aşa de mică, care in weekend nici n-a mmai dormit ziua. Sâmbătă a dormi seara, de la 7 la 10 fără un sfert, cu recădere în somn puţin după mizul nopţii, iat duminică… ei bine, duminică s-a culcat la 10 şi a dormit până azi la 10.

Leave a comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

14 thoughts on “Dimineaţa cu Anda, copiii şi bunele noastre intenţii”

Acest site folosește cookies. Să nu ziceți că nu știați. Apăsați OK pentru a continua să citiți ce citeați până să vă deranjeze bannerul ăsta.