De ce n-aş alăpta în public?

Înteleg alte puncte de vedere în legătură cu orice pe lumea asta daaar ma ucide dorinta asta de a te convinge că tu gresesti si ei au mereu dreptate. Eu sunt genul de persoanăcare încearcă să se pună în pielea interlocutorului, m-a interesat de când mă ştiu să înteleg moduri de gândire străine mie şi am tolerat orice atâta vreme cât nu s-a ajuns la jigniri şi prejudecăţi. Tolerez până şi gafele, pentru că măcar alea nu sunt intenţionate (prin definiţie).

Dar mă omoară cu zile învăţaţii, ăia care au dreptate şi încearcă să se impună folosind un ton vezi-doamne civilizat dar aruncând otravă într-un zâmbet sau ocheade rătacioase.  Si, daca o tii pe-a ta, esti incapatanata in cel mai bun caz.

Mie nu mi se pare ca alpptarea la cerere (că la asta voiam să ajung) şi oriunde poate fi considerată o chestiune de discutat. Ori alăptezi ori nu, ăsta nu e lucru pe care sa filosofezi in vreun fel. E ceva natural, înscris adanc în orice fiinţă umană. Iar dacă unii isi reprimă nevoia asta, împreună cu orice altă nevoie firească doar pentru ca sfidează niste reguli ale lumii civilizate, asta e doar problema lor. Şi ce să spun, România e leagănul civilizaţiei lumii, suntem un exemplu de urmat şi de-a lungul timpului în România s-au intamplat numai lucruri bune în ultimii două mii de ani.

E urât să pui alăptatul unui copil pe aceeaşi treaptă ingrată cu făcutul neivoilor în public, de exemplu. De fapt ce să zic, până şi alea sunt privite mai bine uneori. Se găsesc scuze: că e copil şi se învaţă fărp scutec, că era beat, că nu ai unde şi ce să faci, să plezneşti…

Alăptarea nu e o chestie pe care să o amâni (la nicio vârstă) pentru că actul în sine are nişte valenţe pe care le nu le va căpăta niciun biberon vreodată. Ţâţa e supapa copilului meu. Cere ţâţă când se simte prins, stânjenit, presat de o persoană cu uâmbet otrăvit (că, vedem noi, copiii simt, copiii ştiu şi se feresc de răutăcioşi ca draculd de tămâie). Vtrea să sugă când îi e cald, când îi e frig, Când e prea aglomerat, adică exact atunci când, spre disperarea unora, stau eu la coadă la administraţia financiară sau la vreo altă instituţie publică, sau la poşta sau la supermarket. Şi nu, nu am niciun chef să mă retrag undeva în intimitate, nu am chef să mă reduceţi voi la o maşină de făcut şi crescut copii, aidoma unei femei musulmane care e ţinută captivă între patru sau şase pereţi o viaţă întreagă, numai pentru că am avut îndrăzneala să fac un copil. În fond, printre altele, asta sunt, o femeie, mai fac şi copii din când în când, dar mai am şi alte treburi. Un copil nu poate fi ţinut în bolul de cristal sau lăsat mereu acasă când are mă-sa o urgenţă. Prin caracterul lor ingrat, urgenţele sunt neprevăzute. Când apare una, nu apar douăzeci de rude binevoitoare care vor să stea cu plodul meu.

În fond, mai intervine o chestiune. Dacă eu îmi separ merue copilul de lumea înconjurătoare, bună sau rea, când se va adapta el la aceasta dacă îl protejez întruna? Ăsta e locul în care îi voi da drumul până la urmă. Cu voi va face cunoştinţă şi acum şi la douăzeci de ani. Nu trăiesc Emil sau despre educaţie, nici nu pot nici nu vreau să ofer stimuli cu porţia.

Alăptarea nu e o barieră în calea evoluţiei copilului ci un mare ajutor. Şi, când mama are posibilitatea, disponnibilitatea, de ce nu ar avea şi sprijinul în societate şi în familie? Nu snt un cal breaz, sunt o mamă de copil mic, care pune, ca oricine, nevoile acestuia în faţa altor considerente precum pudoarea nefondată a altor… mame. Uneori, cand cere sânul, copilul nici măcar nu vrea să sugă. Îl vede, pune gura pe el să–i simtă gustul, mirosul, capătă siguranţa că, dacă se întâmplă ceva, orice, într-o lume nesigură, el are unde se retrage. Este garanţa calitaţii, dacă vreţi, a libertăţii. Pot face ce vreau, pot trece orice limite îmi permite locul şi timpul, atâta timp cât centrul universului meu este în apropiere şi mă poate salva. Eu nu-i răpesc copilului acest privilegiu, acest colac, această ancoră. Chiar în sling, deci lipit de mine, nu acceptă mereu cana cu apă. Vrea sânul. Copilul este cel care va decide când ancora-ţâţă se tranformă în ancora-braţele părintelui sau ancora-cuvântul de îmbărbătare. La nici doi ani, cuvintele nu au la fel de multă valoare, nu construiesc o lume, aşa cum se întâplă la 4 sau şase ani. La nici doi ani sau nici 3 ani un copil are nevoie de ceva palpabil pentru a se simţi stăpân pe lumea din jurul său.

Şi nici acum nu am epuizat toate motivele pentru care Anda cere sânul. Lumea ei creşte odată cu ea, motivele devin din ce în ce mai complexe, Ea însăşi devine un om din ce în ce mai complicat. Nu e un moment bun să-i schimb punctele de referinţă, ea e în plin avânt emoţional şi cognitiv, şi aşa se petrec multe schimbări acum cu ea. Ce-ar îmnsemna să-i neg sânul când are nevoie de el (adică şi în afara casei) numai fiindcă sunt oameni care asociază alăptarea în aglomeraţie cu o perversiune.

Am o părere la fel de bună despre cei care sugerează plăcut că faci o blasfemie neforţând copilul să se uşureze, să mănânce, să se poarte în anumiţi parametri standard. Unii vin din familie, alţii din alte părţi.

Leave a comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

9 thoughts on “De ce n-aş alăpta în public?”

Acest site folosește cookies. Să nu ziceți că nu știați. Apăsați OK pentru a continua să citiți ce citeați până să vă deranjeze bannerul ăsta.