Alăptarea și biberonul nu merg mână-n mână

Povestea Adra_bell într-un comentariu de pe blogul ei despre povesti citite ca și cum i-ai copilului un biberon de lapte cald... și mi s-a zbârlit părul la propriu. Am o problemă cu îndemnurile astea la o viață artificială. Voiam să răspund acolo dar îmi dau seama că am prea multe de condensat în câteva rânduri așa că… 🙂

Îmi dau seama că pentru multe mame un biberon cu lapte poate însemna dovada dragostei supreme. Mda, e adevarat că în cultura noastră a oferi de mâncare e un gest de afecțiune dar stau și mă gândesc pentru câte din noi asta înseamnă gestul suprem de afecțiune sau devotament: mă scol în toi de noapte și-i fac puiului meu un biberon cu lapte cald. Îi astâmpăr foamea. Mă sacrific. Îi ofer ce e mai bun, pentru că laptele de mamă nu e bun, el poate transmite medicamente, toxine, chiar și boli, pentru că așa am văzut noi la știrile ProTV.  Mai avem putin și naștem la eprubeta de teama bolilor care trec prin placentă.

I wish să fie dorința de autosacrificiu pe altarul pur al copilului. Măcar de-ar fi așa, dar multe doamne trec la biberon tocmai ca să nu se mai sacrifice trezindu-se noaptea.  Numai că natura asta atât de ingrată determină o rată cumplit de mare de treziri nocturne la copiii sub 3 ani. Și nu-ți vine să-ți dai palme că ai renunțat într-un moment de cădere emoțională, când simțeai că nu mai poți? Nu, nu cred, pentru că mă îndoiesc că multe mame de-astea moderne își imaginează cât de ușor e de hrănit un copil alăptat față de unul îndopat. Despre asta am mai scris și cine nu mă crede nu mă crede. Multe mame au avut experiențe frustrante sau măcar triste alăptând și vor spune în cel mai bun caz că am avut eu noroc să am lapte și copil cuminte. Dar despre ”norocul” meu voi povesti cu altă ocazie pentru că am nevoie de timp să-mi depăn amintirile, să-mi caut însemnările.

Lucrul despre care voiam de fapt să scriu e violența mass-media, acea violență scrisă (eu n-am televizor) cu care promovează niște valori rupte de realitate și care n-au nimic de-a face cu condiția umană. Și lucrul care pe mine acum mă doare cel mai tare este firescul cu care oamenii acceptă că un copil nu are nevoie să fie alăptat. Motivele ar fi multe  și par bine întemeiate: mamele nu mai sunt legate de case, au o carieră, doresc să se împlinească și altfel decât prin maternitate… Am citit de multe ori că feminismul nu se împacă cu alăptarea și eu am impresia că nici cu viața de familie. Nu înțeleg de ce se mai numește feminism când deja a ajuns la o extremă în care imaginea femeii este chiar masculinizată. Eu sunt femeie, port copii și în burtă și în brațe, sânii mei sunt izvor de hrană și de plăcere. Plăcerea este diferită pentru cei mici și pentru cel mare :D. Mă rog, ideea de sâni ca accesorii sexuale, să fim bine înțeleși, există dar în cultura occidentală. Citeam mai demult un articol al unei femei antropolog unde povestea că undeva într-o insulă din Asia de Sud-Est o tânără s-a mirat de-a dreptul inocent de faptul că bărbații noștri sug la sân precum copii :)). Îmi pare rău că n-am păstrat linkul, era o referință interesantă.

Despre faptul că o femeie nu se leagă de casă alăptând, despre ideea că odată cu un copil devii mai permisiv în ce privește nevoile tale primare am mai scris. Eu una cred că face parte din viață și cine are copii devine mai puțin focusat pe propria persoană. Gradul în care se întâmplă asta diferă dar când citesc ce spun unii oameni despre a avea copii te găsesc toate frigurile. Mă refer la comentarii. Articolul în sine nu mi se pare deplasat, e un punct de vedere, eu m-am confruntat, de exemplu, cu toate lucrurile astea dar am găsit soluții pentru fiecare mai devreme sau mai târziu. Aș adăuga doar că, pentru un cuplu care nu e puternic legat, un copil dezbină înainte de a uni. De fapt întâi dezbină, îți testează dăruirea de sine atât ție, femeii, cât și ție, bărbatului, copii ne învață să trăim și altfel.

Și dacă tot m-am legat mai devreme de un aspect sexual, hai să continuu firul ideilor și să ajung la indivizii care văd conotații sexuale  în actul de alăptare a unui copil mic (mă refer la grupa 1-3 ani+… cât de mult plus numai copilul și mama pot stabili). Spuneam că doar noi vedem țâța ca pe o jucărie erotică. Prin globalizare, o grămadă de elemente (negative) ale culturii occidentale s-au împrăștiat care-ncotro. Acum, ce-i făcut e bun făcut, dar un om care vede așa ceva la un copil e el înuși dereglat, cred că undeva înăutrul lui are fie o tendință renegată spre pedofilie, fie niște amintiri dintr-o copilărie abuzată. Îi disprețuiesc pe primii și-i deplâng pe ultimii. În orice caz, nu e nevoie să ne cărăm bagajele – cum să le spun – negative – dintr-o geerație într-alta. Creștinismul, altă mare valoare a culturii occidentale, ne învată iertarea. O propovăduiește, da, dar noi nu știm să iertăm. Ne purtăm ranchiuna și frustrarea și le dăm cadou generației care vine îmbrăcate în obiceiuri, superstiții stupide sau învățături fără vreo bază etică sau care să țină de evidența realității. Ne transmitem părerile și uităm că de fapt lucrurile simple sunt cele mai bune. Ne uităm prea mult la televizor și ne plângem când copiii se joacă maxim 5 minute cu o jucărie, uitând că jucăria cea mai bună suntem noi și că atenția unui copil de un an dureaza… 30 de secunde. E unul din motivele pentru care copiii mici sunt captivați de reclame.

Cafeaua asta cu scorţişoară e delicioasă și se vede treaba că mă inspiră. Iar nu mi-am făcut treaba ca să scriu aici :). Blogul ăsta e o plăcere vinovată.