Să creşti un copil e greu

Am uneori impresia că, în lumea noastră de azi, se acordă mult prea mare importanţă durerii, asta dacă comparăm stresul cu non-stresul anumitor chestiuni de…viaţă ca sa zic asa.

Ne naştem prin durere. Naşterea in sine este văzută adesea ca un traumatism şi pentru mamă şi pentru copil. Arareori aud să se facă ceva pentru a uşura o naştere. Adică, să-mi fie cu iertare, se face. Pentru mamă: i se porneşte artificial travaliul, ca să nu se chinuie ore în şir. Este grăbită naşterea cu ajutorul unui hormon sintetic perfuzabil (ocitocina aia, da, da), este sedată. Mama este tăiată ca să nu se rupă; cred şi eu, că după atâtea contracţii care ar bate la cur orice aparat profi de electrostimulare trebuie făcut ceva să protejezi şi mama, nu?

La naştere, copiii sunt atent ajutaţi să iasă mai repede prin grăbirea travaliului mamei, dar şi cu ajutorul pompei de vid sau a forcepsului. Şi, uneori, prin tăierea mamei de-a curmezişul pentru că ce-a lăsat natura nu poate fi folosit la ieşire ci doar la intrare cu eficienţa maximă impusă de standardele adrenalino-ocitocinico-hormonalo-poziţionali.

Odată scăpat din strâmtoarea sufocantă şi întunecată, copilul este luminat, stropit, curăţat, cântărit, uneori arătat mamei şi i se îndeasă pe gât nişe glucoză, aşezat fiind într-o cutie aseptică dintr-o încăpere mai mult sau mai puţin plină de alte suflete foste apendice ale mamelor lor. Mamele sunt atent îndrumate să îşi sature copiii cu 30 ml lapte praf după fiecare alăptare, după ce în prealabil au alăptat maxim 20 de minute şi în niciun caz nu trebuie să-şi vadă pruncii mai devreme de 3 ore, timp în care aceştia sunt obligaţi să doarmă ca să crească.

Ajunsă acasă, mama trebuie să continue să ofere completare până când sânul ei va deveni de fapt completarea şi, într-un final apoteotic, va fi aruncat peste umăr cu precizarea plină de multe înţelesuri pentru mine veşnic ascunse: “n-am avut lapte, păcat, dar lasă că creşte asa frumos şi cu lapte praf”.

Dacă alăptează, mama trebuie să mănânce numai fierturi pentru că de fapt corpul ei nu e altceva decât un burete şi ce mănâncă eă trece nemodificat în laptele ei. În caz că nu ştiaţi, direct din gât mâncarea nu mai e procesată ci alunecă într-un canal galactofor cât toate zilele care se umple la fiecare 3 ore numai dacă mănânci cât 10.

În sfârşit, fie că mama oferă sau nu această completare cu hrană artificială, dacă se hotărăşte să alăpteze câtuşi de puţin, ea trebuie să suporte nişte usturimi pe care dacă le-ar încerca un bărbat (chiar şi pe jumătate sedat) ar cere fie eutanasia fie o doză bună de morfină şi ar plânge:”please, make it stop”, ca în filmu’ ăla. Dar mamele trebuie să strângă din dinţi pentru ca nu se poate creşte un copil fără durere.

Acum, dacă reuşeşte să alăpteze în continuare până scapă de ragade (timp în care oricum copilul este privat de hrana de la sânul cu probleme), urmează faza diversificării. Bunica zice de la 6 săptămâni, pediatrul de la 3 luni ” că altfel nu acceptă linguriţa”, mamele experimentate zic că trebuie să dai suculeţ de morcovel de la 4 luni, OMS zice că de la şase luni da’ cine dracu sunt ăia să-mi spună mie cum să-mi cresc copilul??

Copilul trebuie învăţat să doarmă toată noaptea, deci inevitabil va primi cereale în biberonul de seara iar noaptea va fi îndopat cu ceai ca să priceapă că nu va primi nimic dacă se trezeşte.

În sfîrşit, nimeni nu se uită la copilul care face diaree după diaree şi plânge la linguriţă pentru că, fiind atât de mic, e incapabil să întoarcă capul aşa cum stă el la vreo 45 de grade aruncat pe o pernă. Oricum, copiii se mai strică la burtă, săracii de ei. Când se întâmplă asta este pentru că toţi viruşii şi-au dat întâlnire în mediul lui aseptic şi s-au coalizat să chinuie biata mamă iubitoare care îşi protejează copilul de ţiganca de la colţ dar nu îi citeşte semnalele prin care acest bebeluş îşi strigă suferinţa şi-i înfige binevoitoare sfânta linguriţă ca să-şi vadă odorul crescând cât 10 pentru că “gras e frumos, gras e sănătos”.

Încă din prima zi, copilul este izolat într-o cutie cu gratii sau plasă iar mama trebuie să se târască la fiecare scâncet să vadă ce s-a întâmplat. Asa respectă şi regula de aur a recuperării după naştere: dormi când doarme bebe :). Oricum nu are de ales. Iar bebe nu prea doarme ci orăcăie că care colici sau Dumnezeu mai ştie ce are, poate trebuie să-i pună încă o căciulă sau al treilea rând de haine că i-o fi frig. Da, şi învelit într-o pătură groasă obligatoriu. “Copiii au sângele mai cald şi din cauza asta simt altfel frigul”. E, cum nu ştiaţi?!

Când e scos într-un final pe-afară, neapărat după botez, trebuie să aibă faţa acoperită de vreo batista, sacul de la căruţ pus peste pături ca nu cumva să-l tragă pe bietul pui vreo urmă de curent. Nu trece decât vreo săptămână şi bebeluşul face primul său roşu în gât pentru că a avut o ureche descoperită după baia care i-a ars ultima dată pielea că i-a încins bunica apa şi l-a tras de gât din scaldă. Da, şi a răcit şi din cauză că a fost scos de scoacră şi plimbat împotriva vântului. Primul antibiotic aduce după sine primul tratament pentru o burtică traumatizată. Dar de, trebuie vindecat copilul, din două rele alegem pe cel mai blând, nu?

Pe la şase luni, în cel mai bun caz, mama întrerupe alăptatul şi-i dă lapte de vacă amestecat cu “ceiuc” că de-acum copilu-i mare şi poate mânca mai orice, iar laptele e sănătate curată, doar a fost muls de mâna grijulie a bunicii. Normal că nu din cauza amărâtului de lapte urlă copilul de-i sar capacele. Nu, doar s-a învăţat în braţe şi atunci mama îl mai lasă şi jos să ştie ăla micu’ care sunt regulile şi, în plus, dacă nu urlă de unde să îşi mai facă plămâni?

Nu ştiu dacă aţi observat, dar lumea asociază copilul mic cu urletele. Cum ne aşezăm în prejma cuiva, cum ni se ridica o sprânceană susceptibilă: oare în câte minute o să urle şi ploada asta?

Iarăşi, înţărcarea trebuie făcută mai mult sau mai puţin brusc dar obligatoriu trebuie impusă de mamă de frică că bebe nu va renunţa în veci la ţâţa lui şi tare greu va fi mai târziu. Aceeaşi mamă, pe de altă parte, nu ar vrea dar, na, înţărcarea e o etapă în viaţa fiecărui copil, care îl ntăreşte prin suferinţă. De care suferinţă nu e nici mama scutită, fiindcă, vedeţi voi, pe de o parte trebuie să rabde să-şi vadă pruncul plângând când îi neagă legătura cea mai adâncă de care acesta era capabil până atunci, iar pe de altă parte ea însăşi se luptă cu dificultăţi de ordin fizic. Nu vreţi să ştiţi cum dor sânii prea plini, canalele înfundate sau mastita. Dacă cei din Evul Mediu ar fi ştiut, ar fi folosit aceste dureri ca pe cele mai rafinate mijloace de tortură.

Uneori mama e sfătuită să-şi lase copilul în grija cuiva câteva zile, sau să-şi ungă mameloanele cu oţet şi să-i zică copilului că s-a strica ţiţi (asta când curajoasa mama a alăptat până mai târziu de un an). Nu în ultimul rând, aş menţiona categoria “picătura chinezească”, mamele care înţarcă treptat cu gândul să oprească alăptarea cu 2-3 luni mai devreme decât ar fi survenit în mod normal. Cele care fac stratageme peste stratageme să micşoreze numărul de înghiţituri de la o masă, să micşoreze masa cu totul, să o elimine şi să procedeze la trunchierea următoarei mese, având impresia satisfăcută că au procedat elegant şi şi-au cruţat copilul de suferinţe inutile. Mie felul ăsta de a înţărca îmi seamănă mai degrabă a agonie. Copilul poate nu simte această trecere ca în alte cazuri menţionate mai sus, dar este totuşi constrâns. Mama doarme cu ea, mănâncă cu ea, trăieşte cu ea timp de 3-4-5 luni, ca să se întâmple ce s-ar fi întâmplat oricum cam în acelaşi timp. Dar na, e o etapă, iar creşterea unui copil nu e deloc lucru uşor.

Copilul este trimis apoi în colectivitate. Acomodarea se face cam greu, vin alte răceli pe bandă rulantă şi plânsetele inerente în fiecare dimineaţă când copilul este lăsat la creşă sau la grădi.

Leave a comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

8 thoughts on “Să creşti un copil e greu”

Acest site folosește cookies. Să nu ziceți că nu știați. Apăsați OK pentru a continua să citiți ce citeați până să vă deranjeze bannerul ăsta.