Cum am învățat să mă plictisesc

Numărul de postări din ultimii doi ani sunt dovada vie că eu nu reușeam să mă plictisesc, să ajung în starea aia când mă apasă ideile și gândurile existențiale și s le scuip oriunde unde ar putea dura mai mult de cinci minute, adică pe facebook. Odată cu apariția acestei platforme de defulare colectivă, wallul meu a căpătat dimensiunile unui mare blog de 5 minute. Este un avantaj cert, dar marele dezavantaj a fost că nu am mi avut luxul de a-mi rumega ideile, de a sta cu o cană de cafea și cu mine însămi. 

Cu timpul, am intrat în burnout. Am fost toxică și pentru mine și pentru cei din jur. Uitasem să-mi port de grijă, ajunsesem într-un hal de prostrație și paralizie în care momente din viața altora îmi treceau prin față la un simplu scroll, iar eu mai reușeam nici să-mi aranjez părul, că mi se părea că e greu și că mai pot aștepta luxul ăsta. De fapt, nu știam de unde să mă apuc de toate lucrurile rămase restante…

Am căutat ajutor, mai întâi la cel pe care-l iubeam și care, văzându-mă altfel decât bine ancorată până atunci  fugit de mine și s-a îngropat și el în singurătatea lui, apoi la alții. Numai în mine, nu fiindcă nu puteam îndura ce vedeam. Și mie îmi vine să fug de oamenii care nu sunt bine când am tendința să mă identific cu ei. Mă încărcau, mă simțeam neputincioasă, atunci reacționam brusc, tăind contactul. Probabil ăsta a fost impulsul său, care, ca toate impulsurile, n-a mai trecut prin filtrul rațiunii, că era mai comod. Iar mai ales bărbații, dar toate ființele umane, au tendința să-și conserve energia, să aleagă calea mai simplă. Așa ajungem inclusiv să nu mai reacționăm la nedreptăți și violență, să ne închidem într-o bulă roz unde victimele nu se pot vedea.

Încă din adolescență mi-am creat un tipar în care ajungeam jos de tot, apoi când nu mai aveam resurse mă ridicam, știam că trebuie să fac pași mici, schimbări ușoare, să ies în lume ca să fiu mai bine. Poate că în acele prime dăți a fost o abordare sănătoasă, dar cu timpul am început tiparul ăsta fără discernământ și ajungeam și mai jos – și era din ce în ce mai greu de ieșit. Viața de adult vine cu provocări și responsabilități. În momentul în care am ajuns la terapie am realizat să îmi respect munca, calitățile, resursele și timpul, să aleg cui să le acord și să îmi asum când n-o fac. Am realizat de unde săreau să muște și colții vinovăției, și sindromul impostorului, și lipsa de consecvență. Acum, când aleg să mă plictisesc, o fac fără teama că daă nu muncesc n-am bani, de exemplu. Știu că uneori am nevoie de o pauză și că, după ani în șir în care am trăit în survival mode, voi ava nevoie de mult timp să reînvăț să îmi dozez eforturile într-un mod sănătos.

Am învățat să pun limite, să mă respect și să am grijă de mine, dar să țin cont și de cei din jurul meu. Lucrurile stau atât de diferit față de cum ne imaginăm când suntem hăituiți… Avem multe credințe și balast care nu ne aparține. Când le descoperim, putem alege conștient să le păstrăm sau să le dăm drumul. Indiferent de ce alegem, ne maturizăm, devenim asumați.

Prima dată când am stat cinci zile singură a fost când soțul meu a luat copiii și a plecat la niște rude. Am șezut într-o stare de prostrație. În a patra zi mi-am dat seama că fără acele zile de odihnă nu aș fi clacat, dar eram într-un asemenea hal încât asta era nevoia mea primară, să zac. De atunci, dacă vreau să stau două săptămâni pe lună o fac. Partea bună e că nu mai stau, ci că îmi rezolv lucruri pe care le neglijasem înainte și pun din ce în ce mai puțină presiune pe mine. A fost alegerea mea să duc viața asta, dar alesesem să fac mai mult decât poate un om. Odată ce am aflat asta și nu m-am mai învinovățit, soluțiile au fost din ce în ce mai clare.

Ceea ce vă doresc și vouă 🙂

Leave a comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *