Explicația explicației explicative

Am scris inițial o parte din textul de mai jos ca pe un răspuns la comentariul dragei mele Luminița de la postarea cu lista cu lucruri necesare copilului. Era prea lung pentru un comentariu.

”Nu am arătat lista ei ca s-o persiflez sau ca pe ceva negativ. Am luat-o ca pe un fel de etalon a ce se crede în general necesar pentru un copil. Sigur ca e dreptul lor sa faca ditamai lista si cred ca sunt și necesare toate lucrurile acelea, măcar pentru sentimentul de putere asupra sorții pe care ți-l imprimă. Eu însă am trecut de efuziunea primului copil și am ajuns la concluzia ca cel mai necesare puncte din lista nici nu erau acolo: o mamă odihnită pe cât posibil și încrezătoare în forțele ei și care se iubește pe sine așa cum este în acel moment – mamă, cu parul nu mereu aranjat, cu pielea flască după naștere și o mână de celulită și un tată dornic să îi ofere un medie sănătos și curat (pentru că mama în prima lună cel puțin e ocupată cu programul nou-născutului – cu acel program care de fapt nu există, pentru că singurele constante sunt schimbatul, mancatul și dusul în brațe peste tot, inclusiv în bucătărie când își toarnă ceva de băut). Tot tatăl este responsabil în momentele astea cu self esteemul mamei și cu orice înseamnă alți eventuali copii și mare parte din îndatoririle casnice, până când mama le va prelua ușor, pentru că oamnei buni, nicio femeie nu-și va tortura bărbatul lăsându-l toată viața la cratiță, dar în mod clar îi va ridica o statuie în fața prietenelor și a cunoscuților dacă îi este aproape în aceste momente. Și aproape nu inseamnă Honey what’s for dinner, nici lasă copilul ăla odată și hai în pat, nici lasă dragă că e și lapte praf, nu vezi ce te chinui. E acel om care-mi lasă cafeaua caldă în fiecare dimineață și care-mi pune carafa cu apă pe măsuța de cafea de lângă pat seara înainte să se culce, acel om care strânge după mine și spală pe jos când vine de la serviciu, care mă tunde deși trebuia să doarmă de vreo oră și pe care eu mă supăr că m-a luat prea scurt, uitând că părul meu e creț (:) ), cel care fie duce fata la grădi, fie spală nișște vase dimineața și care-mi spune că arăt bine chiar și când sunt vai de capul meu și nu se strâmbă dacă mă vede în niște pantaloni vechi de pijama.

Multe lucruri din aceste liste must-have sunt balast, lumea descoperă asta mai devreme sau mai târziu. Multe sunt însă utile dintr-o anumită perspectivă, dar încurcă într-un fel bunul mers al lucrurilor. Sunt undeva în zona aia în care oricine poate avea dreptate.

Să mă explic: un cântar stresează, un pătuț e bun, dar uneori aduce mama în situația de a nu mai putea alăpta eficient – o doboară oboseala și nesiguranța.

Dacă în cazul oboselii toată lumea întelege cum stă treaba, mă văd nevoită să explic la ce mă gândeam cand scriam alimentarea nesiguranței.

În mod natural, nou-născuții se doresc lângă mamă fizic, cu tot corpul. Dacă e alăptat, țâța devine în scurt timp pașaportul mamei: ai țâță, îmi dai și tac, chiar dacă imediat după o scuip, că sunt satul. N-ai? Te-ai dat naibii, ia de-aici urlete. Așa știu sigur că ești cine trebuie. O mână pe cap sau pe burtă nu va satisface niciun copil cu simțurile încă alerte. Când ajunge să fie satisfăcut de așa ceva, înseamnă că a început deja să se interiorizeze, să se dea bătut. Procesul nu e neăparat violent și plin de lacrimi; din păcate copiii iau de bun tot ce li se propune/dă, chiar contrar dorințelor și a bunăstării lor, așa că mulți nu comentează niciodată când sunt lăsați singuri sau neluati în brațe. Neavând cu ce compara starea asta, o acceptă ca pe ceva normal. Această tăcere despre care scriam însă poate fi primul pas catre depresia bebelusului. Așa încât un copil care urlă dupa mă-sa nu e răsfățat ci în toate facultățile, e alert și are curajul să își ceară încă drepturile, știind că este auzit și ascultat.

În acest context, eu am ales să renunț complet la pat separat pentru copil.

Pe fată am încercat să o culc separat în aceeași cameră (ca o paranteză, înainte să o nasc îmi “trebuia” un apartament cu trei camere ca să am unde culca copilul: norocul Andei a fost că ne-am încadrat la două camere fiind iinc[ boom imobiliar și că în primele două luni am locuit la părinții mei, în camera în care am copilărit alăuri de soră-mea). Am culcat-o separat până la 2-3 luni, nu noapte de noapte si nu toată noaptea, dar ii creasem deja “teritoriul” ei. Când am pus-o în patul meu primele dăți (după ce am ajuns la ai mei, în primele ei zile, deci) am folosit fie un coșuleț fie o păturică sau scutec de finet, ca să simt eu diferența între texturi, pentru că eram bine pregătită în stilul convențional, la rândul meu, și eram convinsă că pot ateriza pe copil. Aveam pătuțul soră-mii pregătit și o puneam des acolo. Era la o mână depărtare de mine și mă uitam la ea copleșită de dragoste, din ditamai patul în care dormeam singură. Curând am învățat însă că știam și în ce poziție doarme fetița, nu numai precis unde. Pur și simplu nu puteam să alunec pe ea nici măcar dormind somnul cel mai profund (o lauză teoretic nu se droghează și nu se îmbată, iar medicamente psihotrope nu luam). Nu insist, sunt multe articole despre co-sleeping. Sitului dr. Sears e unul de încredere și poate fi folosit drept sursă de plecare chiar și de către cei mai sceptici și convinși că-i iau aerul copilului părinți de pe fața pământului.

O întâmplare a salvat-o de la ostracizare pe fetița mea: ajunsă la mine acasă, într-o seară, am adormit cu ea după baie, alăptând-o. Și da, s-a trezit să mânânce, dar a adormit instantaneu la loc și în noaptea aceea nu a mai avut, în mod magic, ceea ce eu credeam că e reflux și mă facea să o las in pat în fiecare noapte pe la 3, apoi imediat s-o iau în brațe, apoi s-o las iar, să mă întind și să trebuiască s-o iau iar în brațe, s-o alăptez și s-o adorm într-un final după o oră și jumătate de la mâncat și schimbat în fiecare amărâta de noapte. Și ca și cum asta nu era de ajuns, trebuia ca până dimineața (de la 5 la 10 zilnic avea același program) să o țin la verticală că altfel se îneca sau se agita că o ustura pe gâtș iei bine, în noaptea cu pricina nu a mai trebuit să fac asta și nici în vreuna din nopțile următoare. Dormea lin și părea fericită. Și, culmea, în noaptea aia și în restul de după nici să râgâie nu a mai fost nevoie!!

Dormitul împreună salvează viața copilului. Nu am luat asta atât de în serios până în această dimineață  foarte devreme, când m-am întors cu spatele la Denis ca să o mângâi pe Anda adormită și am auzit laptele urcându-i în gât într-un fel înspăimântător, gâlgâia, el era pe spate deși îl pusesem într-o parte (deja se ăntoarce prin pat ca ceasornicul). Vă jur că dacă nu eram lngă el s-ar fi înecat rău. Și, deși mi s-a mai înecat cu lapte de la jetul meu cel puternic, de data asta a fost altceva, sinistru, brrrr… în baby monitor te-ai fi uitat neputincios cum se sufocă, asta dacă ai fi perceput pericolul la timp.

Și sterilizator, pompă: le iau când chiar am nevoie de ele, dacă am. La fel și biberoane și lapte praf ori suzetă. Acestea toate, dacă sunt în casă, îți bagă parcă un cui in inimă, e ca atunci când te gândesti că ceva poate merge rău și până la urmă va merge rău. E ca pachetul de țigări din casa unuia care s-a lăsat de fumat, știindu-l acolo. Într-un moment mai vulnerabil a încercat din nou. Or, dacă nu ai picior de biberon în casă și fir de lapte praf, poate în sfertul ăla de oră din seara fatidică când simți că nu ai lapte mai vine un let down și te mai linistești puțin până ajunge bărbatu-tău la farmacie. Asa mergi mai departe. Iar furia laptelui n-o are toată lumea care alaptează la cerere, deci nici de pompă poate nu vei avea nevoie. Plus că (acum o spun în calitatea mea de aspirantă la ttlul de consilieră în alăptare LLL) mulsul manual cât să detesionezi sânii este singurul de fapt recomandat.

Revin la tonul meu personal. Pompa folosită în mod abuziv (și tare mai este greu de estimat când întreci măsura) inseamna supraproducție in multe cazuri, și doamne fereste, mastită – nu doresc nimănui așa ceva atât de dureros [paranteză: mare grijă unde ajungeți cu mastită, doctorii noștri recomandă foarte ușor ablactarea].

Dar ce rost avea sa scriu asa ceva intr-o lista? Doar tot blogul asta urla de asemenea lucruri…”

Mă văd nevoită să scriu asta pentru că fără să vreau o parte din blogosferă și din feisbucul mămicesc a luat-o razna în urma postării sus-citate. Nici dacă aș fi premeditat asta nu-mi ieșea așa de bine. Și o dedic în mod special unei anonime care nu știe să citească printre rânduri dar știe să înjure, se știe ea care.