Despre nonintervenție

Există chiar o extremă a acestui procedeu, se numește Lotus birth. Lotus birth presupune netăierea cordonului obilical și lăsarea lui să se detașeze natural de abdomenul copilului. Exista niște inconveniente de ordin practic: după un timp oarecare acest cordon se rigidizează, este relativ dificil să îmbraci și să mânuiești un nou-născut încă atașat la placentă. Daaaar există si cel puțin o parte bună: cordonul se detașează mult mai repede decât bontul ombilical: un 2-4 zile din ce am înțeles până acum spre deosebire de o medie de 7-8 zile pentru bontul ombilical. Plus incidența scăzută a infecțiilor, locul este curat, nu ai o mică rană de îngrijit.

Mă tentează să încerc asta, vedem cum ne simțim cu toții și acționăm în consecință.

Oare în ce spitale te lasă la noi să ții copilul pe piept măcar până expulzezi și placenta neajutată de mâna binevoitoare a medicului? Unde oare se poate practica cu succes o politica neintervenționistă asupra mamei și a bebelușului la nașetre? Poate vă întrebați de ce țin așa de mult la asta? Uhhhh… priviti. După film copiez si postez cu câteva mici modificări ce am postat ca și comentariiu pe un blog aseara. Parcă… se leagă.

We Can Be Much Kinder from The Other Side of the Glass on Vimeo.

Prima mea naștere a fost so and so, o naștere, cu durere, peridurală and stuff. Însă am descoperit între timp că există un mecanism instrinsec asupra căruia dacă nu se intervine nașterea devine mult mai fluidă, durerea devine mult mai suportabilă, etc. Mai contează și cum o privești. Nașterea e singurul moment în care durerea este benefică și dezirabilă, ea îți spune cum decurg lucrurile și iți arată ce ai de făcut: să schimbbi o poziție nepotrivită, bunăoară.

Sigur, sunt mulți factori la mijloc: poziția fătului in timpul expulziei, capacitatea ligamentelor și oaselor tale de a face loc copilului, faptul de a nu fi stresată (asta e cu adevarat esențial), deprinderea artei răbdarii – un copil cu capul mare nu se expulzează imediat ci își caută întâi cea mai prielnică poziție și își alocă timpul necesar pentru ca oasele craniene sa își modifice poziția la rândul lor, permițând trecerea către lume, apoi își dă drumul, bunăoară… și da, exista metode – nu sexuale – de a te asigura că suporți durerea mult mai ușor. Una este aceasta nonintervenție atunci când femeia intră în transa facerii și ies la suprafață reflezxe îngropate în milioane de ani de evoluție, prin intermediul părții celei mai rudimentare a sistemului ei nervos – sistemul limbic – care transă poate fi perturbată și de un banal “vrei puțină apa, draga mea?”. Altele țin de diverse tehnici de relaxare al căror rol este tot menținerea acestei stări primordiale.

Poate că nu toată lumea știe să nască singură, dar dacă cineva are dorința de a încerca să descopere aceasta capacitate în ea însăși ar trebui să aibă macar dreptul de a o face fără să fie persiflată de cei din jur. Există atâtea experiențe câti oameni. Multe experiențe urâte la naștere sunt datorate tocmai unor intervenții complet inutile, dar făcute cu cele mai bune intenții. Eu una consider acum ca nașterea este momentul meu de apogeu ca om, ca femeie. Mai târziu îmi voi gasi alte provocări. Sper să am ocazia să îl trăaiesc asa cum mi-am dorit. Cel putin deocamdată mie nu mi-e frică decat de posibilitatea de a vedea din nou becul ăla chior de pe holul spitalului și de imposibilitatea de a nu putea fi tinută in brațe de soțul și de copilul meu mai mare în timpul cât îl voi astepta pe următorul. Și cel mai teamă mi-este că, ok, pentru mine pot pune condiții, mă pot ruga pentru nițel timp, dar după ce vine următorul nu voi mai avea control, voi intra în nișste furci caudine, voi fi separată de el din momentul zero și mi-l vor pune sub o lumină puternică, îi vor da glucoză și medicamente de care nu are neaparat nevoie doar pentru că o parte mică din copiii care se nasc stresați de acel mediu par sa aibă nevoie de asemenea tratamente și better safe than sorry. Și acțiunile mele tot din dragoste și din dorința de a face bine vin.

Imi doresc sa ajung si eu sa citesc Cezariana lui Michel Odent, am înteles că este o carte revelatoare. Și mai era o carte despre cum resimte un nou-născut lumea din jur, dar nu-mi amintesc acum nici autorul nici titlul… Sper să mai am timp sa fac asta.

Cu iminența riscurilor de la nașțerea în afara spitalului nu pot fi de acord. Sunt mult mai multe riscurile la spital, atât de a contracta germeni foarte rezistenți la tratament, cât și accidente în timpul nașterii. O nastere acasă, la o distanță rezonabilă de ceea mai apropiată facilitate medicală, depășește mult riscurile prin beneficii. Iar asta nu e deloc o părere personală ci una mult documentată. Accidente se intampla multe și in spital, din păcate decese la fel, dar medicalizarea și standardizarea oricărei nașteri din cauza posibilității ca una din 90 sa pățeasca un lucru riscant arată cât de departe s-a mers. Nașterea e văzută ca suferință tocmai din cauză că majoritatea intervențiilor medicale practicate la naștere vin la pachet cu durerea cruntă – și aici pot explica în detaliu cum ocitocina sintetică acționează exclusiv local, împiedicând secreția altor hormoni care în mod normal ajută mama la naștere.