De unde-mi trag eu forța vitală

Realizez că am pornit blogul ca pe un jurnal amuzant al copilului meu și am ajuns să scriu despre teme serioase, depersoalizându-l . Nu sunt și n-am fost vreodată omul planurilor, sunt impulsivă, influențabilă (nu cred că în sensul rău, ci mai degrabă adaptabilă), avidă după shimbare – de la un fel nou de mâncare până la un nou mod de viață, pot spune că aș încerca noul cu ochii închiși, de parcă noul este sursa mea de adrenalină.

Mi-e dor să spun și eu ce copil extraordinar am eu, cum se mai cațără pe canapele (deja n-o mai face), cum desenază pe și pe lângă ea (despre asta am scris totuși, dar mai mult ca să arăt ă se poate și așa în țara lui ”nu e voie”)… cum vorbește ea sau mai degrabă cum nu vorbește, cum e atrasă de puzzeluri, care mie mi-au încercat răbdarea toată viața, cum e sensibilă la muzică, despre cât de inflexibilă și egoistă este uneori, despre cât de copilul meu este, despre cât de mult mi se pare, în ciuda conceptelor mele liberale despre învățământ, că i-a priit grădinița unde o ducem (ca achioizotii în plan social și mai ales că mănâncă mai bine, e maid eschisă la capitolul ăsta), că în momentul ăsta mai bine pentru ea decât acolo nu are cum să fie în altă parte.

Și să spun cum e fascinată de culori – de dede, banghe(n), loooz, baciu (bațsssu), șușu/loșu, de i-i-oa-(l)e (verde, galben, roz, albastru, roșu, inimioare), de buzică   cu accent pe i – note muzicale, are o cariocă ștampilă cu un semiton), spre cum inversează silabele – capul e pacu – despre cum folosește doar ultimele silabe din cuvinte – ciu e picior – despre cum citește ea aproape toate literele, numindu-le în general cu cuvinte care încep cu ele (singură le-a învățat), cum citește numerele de pe autobuze, cum se contrazice cu mine pe lucruri unde evident greșește iar eu sfârșesc prin a-i da dreptate, cât de ușor încă protestează prin plâns, dezarmându-ne (abia aștept să-și dea drumul, să ne înjure odată pe limba noastră, să ardem mai repede frustrări…), despre cum iese ea cu ștrampi groși și șosete peste ei, uneori și cu mănușiîn plină vară și cum de două săptămâni nu m-a mai lăsat să îi fac baie pe cap și restul e spălat pe bucăți (eu sunt siderată că nu are deloc părul uleios, s-a adaptat așa, nu e nici prăfuit că nu a avut ocazia…), despre cum este ea convinsă că un anumit fular e un fel de jmabieră și caută să și-l bage pe picior ori de câte îl găsește și e contrariată că nu se desface. Despre cât de multe știe, comunică și arată cu limbajul ei atât de sărac, despre cât am fost de bolnavi luna asta, ca să aflăm că motivul pentru care am răcit de trei ori in 3 săptămâni era un streptococ betahemolitic…

Despre cum la grădiniță e veselă și mănâncă fără să fie îndemnată lucruri pe care acasă le scuipă (de începusem să mă gândesc că are copilul nu știu câte carențe și frustrări… o da, vezi să nu), despre cum în ultima săptămână și jumătate de stat acasă a slăbit ca un ogar, din cauză că nu o interesa mai nimic de mâncare (o bună parte din vină o are și boala, acum de exemplu cere, dar o plajă redusă de alimente și în niciun caz nu acceptă smoothies, lapte cu ou sau alte chestii în care să pot strecutra nutrienți, despre cum s-a dus aproape tot laptele din cauza sarcinii dar ea continuă să adoarmă la sân, conștiincioasă…

Despre bebele pe care îl arată punând degetul pe burta mea și zicând bebe, apoi pe a ei spnând că acolo e bebe (inițial când i-am spus de bebe a zis ca ea e bebe, apoi că are și ea, apoi că am doar eu), cred că renunță la obiceiul ăsta cu bebelușul meu și bebelușul ei. Îl chemasem pe tatăl ei să-i arăt cum mișcă și a fost geloasăăăă nevoie mare, săracul n-a prins nimic!!

Cu ocazia asta mulțumesc tuturor pentru felicitări. Bebe într-adevăr vine, e un el, e sănătos, a fost suspect de omfalocel, dar crește bine până la urmă, iar burta mea e cât toate zilele nu atât de la sarcină cât de la consecințele ei (când mi-a fost rău și nu am mancat aveam doar o burtiicuță).

Alăptez deci în tandem iar sarcina asta nu am luat niciun supliment alimentar până acum. O duc pe Anda în sling la grădiniță. Începutul a fost mai greu, dar am rezolvat multe inconveniente și greutăți inerente ale sarcinii cu ajutorul homeopatiei. De exemplu, grețurile au dispărut la două zile după începerea tratamentului. Grețurile sunt consecința unui surplus de estrogen căruia ficatul nu îi poate face față. Gustul metalic pe care îl simt aproape orice femeie însărcinată tot de la estrogeni vine. Eu chiar începusem să am contracții pe la 8-9 săptămâni și mi se micșorase simțitor colul (nu ecografic,ci manual și-a dat dr seama, la numai două spătămâni după un eco unde totul era în regulă). În alte două-trei săptămâni totul s-a normalizat din nou. De atunci totul e bine cu puiul2.

 Acum aștept rezultatul exsudatului meu, dar e foarte probabil că am același streptococ. Ne tratăm toți fără antibiotic și neapărat voi scrie aici care sunt rezultatele tratamentului, pentru că majoritatea e convinsă că fără un antibiotic nu se poate rezolva o asemenea infecție iar eu sunt convinsă de contrariul.

Îmi doresc să nasc acasă și sper să nu se ivească nicio complicație a sarcinii. Dar despre asta cu altă ocazie, pentru că zac câteva drafturi explicative pe care trebuie să le mai prelucrez, când voi avea timp.

Am multe proiecte pe care vreau să le demarez, o parte se adresează schimbărilor pe care simt nevoia să le fac pentru a sta mai mult cu copiii mei dar fără a renunța la surse de venit care-mi sunt absolut necesare. Din pacate la noi ștacheta se poate coborî numai cu sacrificii și renunțări enorme din partea restului familiei și nu-mi pot permite să le cer așa ceva. O altă parte decurg din activitățile pe care le fac deja. Îmi pare rău că am ratat săptămâna alăptarii, a coincis cu o furtună în mica noastră insulă și a trebuit să îmi mut atenția acolo, sper ca de acum înainte să fie totul mai ușor, mai clar, iar noi toți să ne folosim energia mai cu folos decât până acum. Și să fim sănătoși.