Cu aproximativu’ nu se face primăvară

Înţărcarea naturală vine cumva şi din extrerior.

Adică exista o serie de factori incontrolabili care într-un final pot determina copilul să îşi întoarcă atenţia de la sân. Desgur, per ansamblu, copilul e cel care renunţă la san. Însă acelaşi copil imită comportamentul altor copii pe care nu-i vede sugând, probabil, sau împrumută inconştient, tacit, prejudecăţi ale celor din jurul său pentru că, orice-am spune şi oricât ne-am ascunde, posedăm si un limbaj non-verbal cu ajutorul căruia ne influenţăm reciproc.

Sau poate copilul şi-a ales deja un model (un frate mai mare, un alt copil, un membru al familiei) şi îşi doreşte “să fie mare”. Copiii mari nu sug, nu? Raţionamente ca ăsta ar mai fi…

Acum bănuiesc ca prevaleaza nevoia intrinsecă a copilului de a suge sau nu. Aceşti factori exteriori ar putea fi un 10-20 la sută, nu ceva determinant. Determinantă este însă atitudinea mamei (ca factor exterior). Daca ea nu încurajează înţărcarea folosind distragerea atenţiei sau oferind alt lapte, de exemplu, copilul va avea libertatea de a alege singur momentul renunţării definitive la sân. Multe mame însă simt nevoia să impinga puţin copilul de la spate. Probabil se simt obosite, copleşite de atata responsabilitate şi li se pare că grăbind chiar şi foarte putin un proces care s-ar termina natural îşi fac un bine şi lor şi copiilor. Mă gândesc la responsabilitatea de a fi mereu stâlpul principal al copilului, de a a fi de multe ori şi sursa principală de hrană, nimic special.

Eu, in comunitatea unde locuiesc, nu am auzit de un singur caz de copil lăsat să se inţarce singur. Iar în comunitatea mea virtuală pot număra pe degete cazurile de adevărata înţărcare naturală.

Leave a comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

17 thoughts on “Cu aproximativu’ nu se face primăvară”

Acest site folosește cookies. Să nu ziceți că nu știați. Apăsați OK pentru a continua să citiți ce citeați până să vă deranjeze bannerul ăsta.