Când comentariile se pierd pe drum

Am citit, când a apărut, postarea asta şi am lăsat un comentariu care văd că a fugit care-ncotro, împreună cu un alt comentariu care se lăfăia înaintea lui. Tolerez şi fervoarea religioasă aşa cum tolerez orice altceva şi nu mi-am permis să judec un om pe baza impresiilor pe care le lasă să alunece printre rânduri sau cuvinte, în funcţie de context.

Hai să zicem că eu sunt produsul perfect al comunismului, nedus la biserică, adeptă a evoluţionismului într-o oarecare măsură, dar care are suficiente cunoştinţe despre diverse religii, dobândite în mediu specializat, adică la şcoală, încât să respect şi să iubesc câte ceva la fiecare şi să-mi păstrez măcar o undă de obiectivitate. Rog să nu aud chestii legate despre şcoala care indobitoceşte şi te invaţă ce vrea ea, mai ales că prin şcoală nu înţeleg orele de religie ci cursuri de filosofie şi istoria religiilor, amestecate cu carţi citite în regim de lectură proprie sau ca pregătire pentru examenele la cursurile de mai sus. NU sunt produsul învăţământului convenţional, atât de blamat în zilele noastre. Şi sunt suficient de destupată la creieri încât să nu plec urechea la literatura consumistă despre teorii ale consăiraţiei şi alte chestiuni masonico-parapsihologice. În general, oamenii sunt mult prea imprevizibili pentru a fi exterminaţi cu uşurinţă de către bogaţii lumii, invidioşi vezi-doamne că nu îşi pot împărţi resursele unei planete obosite. Există însă eroare umană, dorinţa de perfecţionare, dorinţa facerii de bine, chiar şi cu sila (adusă la paroxism de diverse organizări sociale care se doreau mai mult sau mai puţin comuniste, de exemplu) care dau efecte din cele mai diverse: de la salvarea a milioane de vieţi cu ajutorul miracolelor ştiinţei, până la vânzarea anumitor medicamente inutile,şi a înlocuitorilor de tot felul sau exagerarea efectelor lor pentru facerea de bani (până şi promovarea agresivă a laptelui praf poate intra in categoria asta, până la un punct despre care am menţionat câte ceva aici). În fond, a avea bani şi putere e dorinţa multora de când lumea şi a apărut cât se poate de spontan, de firesc şi de independent, nu-i aşa?

Există în societatea umană un mare grad de entropie, lucru care în ochii mei cel puţin înseamnă că anumite lucruri apar în mod spontan, dar pot avea cauze şi genera efecte te miri pe unde.

De exemplu, bebeluşii arşi la Giuleşti nu mi se par un fel de pedeapsă divină (cum nici cei arşi de Inchiziţie nu au fost purificaţi din aceeaşi dorinţă inefabilă cu specific de Dumnezeu, ci de prostie şi cruzime, atribute eminamente omeneşti), ci sunt roadele unui nefericit concurs de evenimente. Şi, cumva ca de obicei, nevinovaţii, iubiţii, scumpii, delicaţii mici au avut de suferit. 

În aceste momente, revolta cetăţenească şi omenescă iau forme uneori greu de imaginat, pervertind durerea părintească şi aducerea-aminte cu boscorodeli făţarnico-habotnice. Care nu sunt numai de un îngrozitor prost-gust, dar denotă şi o sărăcie sufletească deloc de invidiat. Făţarnicii şi habotbicii au fost arătaţi cu degetul până şi în cartea lor de căpătâi, Biblia. Dar ei o citesc pe sărite, caută sensuri ascunse şi înţelesuri inefabile, uitând scopul primar şi declarat al creştin-ortodoxului: iubeşte-ţi aproapele aşa cum te iubeşti pe tine, acceptă-l, dă-i exemplul tău şi nu-l călca în picioare pentru că toţi suntem ai lui Dumnezeu.

Adaug că nu sunt deloc străină de doctrina creştină, am avut cărţi bisericeşti la îndemână şi le-am şi citit, chiar dacă unele prin ochi de copil. Le-am citit de curiozitate, le luam de pe dulapul bunicului meu care făcuse seminarul dar a devenit contabil, alegând totuşi să fie dascălul bisericii din Fedeleşoiu, biserică veche de pe la 1600 toamna. A fost acolo o viaţă întreagă şi când a murit au venit trei preoţi şi i-au cântat dumnezeieşte, din proprie iniţiativă.

Nu mă duc la biserică, nu vreau să dau ochi cu fanaticii. Nu simt nici nevoia să mă exteriorizez prin cruci maaaari de câte ori tramvaiul face tranca-tranca prin faţa câte unei biserici de cartier, cu riscul de a face ditamai cuciul când hardughia frânează brusc într-o staţie sau, mai rău, evlavia mea să strivească un copilaş care stă la mâna mamei sale, din păcate chiar în spatele meu. Cred cu tărie că omul sfinţeşte locul şi le-o iau înainte multora care plâng de emoţie la slujba de duminică prin facerea de bine dezinteresată şi prin toleranţa de care poate nu v-aţi dat seama din rândurile blogului mediocru că sunt capabilă. Scuzaţi-mi modestia vă rog.